[Pitbull]

Spectaculos şi inedit - "District 9"
…şi redundant, ilogic, haotic, patetic

*** ATENŢIE! Conţine spoilere! ***

"Alive in Jo'burg", documentarul de scurt-metraj, cu buget restrâns şi elemente SF, realizat de Neill Blomkamp într-un bidonville de la marginea oraşului Johannesburg, în 2005, se inspirase din existenţa incredibilă a acestor adevărate jungle suburbane din Africa. Nu poţi să nu te întrebi care e profilul psihologic al unor asemenea oameni aparent "civilizaţi", dar care, sub spoiala fragmentară a lumii contemporane, rămân dominaţi de modul de viaţă tribal. Sintagma "e de-a dreptul de domeniul science-fiction!" nu este decât parţial o figură de stil - în fond, impactul agresiv al viitorului asupra unui continent complet nepregătit să-l asimileze normal rimează prefect cu modelele esenţiale ale ficţiunii speculative.
Astfel a luat naştere ideea lui Blomkamp de a introduce, printre numeroasele etnii, triburi şi bande din arhetipul slum-ului african şi o seminţie de extratereştri propriu-zişi. Pentru a se menţine în ton cu mediul ambiant, nu i-a făcut nici invadatori, ca în diversele Războaie ale Lumilor, nici mântuitori, ca-n "Childhood's End" de Arthur C. Clarke, ci pur şi simplu refugiaţi, dezmoşteniţi ai societăţii, nişte muncitori de nivel inferior care au naufragiat cu un mega-transportor în preajma Pământului. Şi, pornind de aici, începe să se dezvolte multipla miză a filmului: pe de o parte, tema relaţiei dintre autorităţi şi masele de suboameni care, pe lângă viaţa orăşenească aşa cum o ştim noi, sunt nişte adevăraţi aliens; pe de altă parte, combinaţia între elementele proprii SF-ului şi imageria ultrarealistă şi "mizerabilistă" (ăsta da, mizerabilism, nu ceea ce cred unii c-au găsit de înjurat în noul cinema românesc!) a mahalalelor sărace - rusty science-fiction, să-i zicem, de tip Terry Gilliam (mai ales în "12 Monkeys"); şi, în sfârşit, ca rezultat al acestor multiple combinaţii, sistemul narativ şi imagistic extrem de complex, îmbinând stilul documentar, pseudo-reportajul, filmul social, blockbusterul de super-acţiune - şi, dacă scormonim bine, vom mai găsi cu siguranţă şi altele.
Pân-aici, toate bune.
De-aici încolo, vai şi-amar.
Scenariul e atât de tâmpit (gândit, construit şi dus până la capăt) încât nu poţi să nu te întrebi: bine-bine, domnule, da' băietu' ista, Neill Blomkamp, şi Terri Tatchell, colegul său de bancă senaristică (sau poate colega, că nu scrie nicăieri dacă vine de la Teresa sau de la Terence), chiar n-au citit nici un roman SF mai de Doamne-ajută? Sau, poate, s-au documentat pentru pregătirea filmului după modelul liceenilor care iau de pe net rezumate şi referate şi le printează direct, aşa că le trec autorii şi operele prin cap ca prin ţeavă...? Slavă Domnului, teoria ipoteticelor întâlniri între civilizaţii are la activ peste un secol, pe ambele niveluri fundamentale ale SF-ului, hard (adică logic, riguros, cât de precis permit cunoştinţele ştiinţifice actuale) şi soft (mai liber, mai speculativ, mai orientat către latura umanistă decât spre cea realistă). Au pus cărămizi peste cărămizi, la construcţia impresionantului edificiu ideatic, domni şi doamne ca Brian Aldiss, Ursula K. Le Guin, Robert E. Heinlein - şi lista poate continua până poimarţi... Şi-atunci, ce scuză au Neill şi Terri ca să ne servească o însăilătură atât de iraţională, incoerentă şi aberantă...? Bieţii lor extratereştri de la marginea societăţii (şi a celei proprii, şi a celei terestre, prin adopţiune), deşi arată ca o combinaţie antropomorfă de crustacei şi cefalopode (deaia li se şi zice "prams" = "creveţi"), se poartă, se mişcă, gândesc şi vorbesc aidoma confraţilor noştri pământeni - după doar douăzeci de ani petrecuţi printre noi. În plus, sunt complet lipsiţi de personalitate - atât la nivel individual (ceea ce se justifică vag sub pretextul că, fiind muncitori, sunt subdezvoltaţi intelectual, fără iniţiative, cu mentalitate colectivistă), cât şi în planul de ansamblu al societăţii lor, din care nu se întrezăreşte nimic, nici măcar ca schiţă sugerată în fundal! Singurele elemente de caracterizare sunt cele de care autorii aveau nevoie pentru plot-point-uri - de exemplu, faptul că sunt foarte forţoşi fizic, sau că teribilele lor arme funcţionează numai în contact cu propriile lor mâini (chestie de A.D.N.), ori că un anumit fluid (foarte greu de obţinut - de ce? uite de-aia!), în contact cu omul, îl face să se crevetizeze încet dar sigur...
Şi ăsta-i numai începutul.
Dacă-i lăsa-n puii mei aşa cum se profilaseră la început, amărâţi, subnutriţi, zdrenţăroşi şi neajutoraţi, filmul avea toate şansele să iasă un SF de conţinut splendid - şi exact pe direcţia dorită de Blomkamp: aceea de analiză dramatică a condiţiei de locuitor al lagărelor de refugiaţi, evidenţiind cu acuitate şi profunzime vectorii propriei noastre umanităţi, prin raportul cu alienii în exil. Da' nu, nici vorbă - trebuie să supralicităm pân-la loc comanda, că de-aia-l avem producător pe însuşi Peter Jackson, căruia ursitoarele i-au susurat acum patruzeci şi opt de ani: "Redundanţă, tautologie, supralicitare, lipsă de măsură şi cenzură să scrie pe funduleţul tău cel grăsuliu!" Nici n-am apucat să ne familiarizăm bine cu puhoiul de inadvertenţe al setup-ului, că povestea începe s-o ia razna, pe cele mai întortocheate căi: aia cu A.D.N.-ul şi armele, aia cu metamorfozarea omului, plus o misiune sinucigaşă (filmată fix a la Sergiu Nicolaescu) drept în bârlogul lupului - adică sediul M.U.N. (Multi-United Nations, mârşavii ocrotitori-prigonitori ai bieţilor E.T.) - pentru ca la sfârşit să exultăm în cea mai orgasmică dezlănţuire de super-acţiune, combinaţie de "Independence Day", "Rambo" şi "Transformers" - apropo, de notat: armura robotică de sorginte extraterestră în care nimereşte eroul şi-ncepe să lupte cu trupele de intervenţie se mişcă, se fereşte, fentează, se sperie, tresare, şovăie, etc., exact ca o fiinţă omenească sănătoasă, cu proporţii şi reflexe normale. Evident, e făcută în departamentul de efectele digitale (meseria lui Blomkamp înainte de a se fi apucat de regie), aşa că nu are scuza vreunui actor sau cascador sau balerin costumat; şi nici măcar pe aia a umorului n-o are (ca-n aceiaşi sus-menţionaţi "Transformers", care clipeau din ochi şi chiar lăcrimau - de banc, evident!), fiindcă tot filmul vrea să se ia foarte în serios, inclusiv prin nişte bucăţi muzicale africanoid-lacrimogene care nu se mai termină. De fapt, nici filmul nu se grăbeşte să se termine, că Peter Jackson, până nu-şi lungeşte finalurile mai-mai să crape, nu-şi găseşte liniştea; nu respiră; nu trăieşte.
În rest, e bine filmat, are stil şi o plastică foarte expresivă. Iar Sharlto Copley, interpretul eroului, are chiar calităţi actoriceşti certe - păcat că-i lipseşte experienţa (a mai jucat doar în "Alive in Jo'burg"), iar Blomkamp îl dirijează într-un stil extrem de cabotin, atât la început, când face pe funcţionăraşul ipocrit, cât şi în unele momente dramatice dinspre final.
Că filmul a făcut o anumită vâlvă, nu e de mirare: e spectaculos şi inedit. Nu-mi pot ascunde, totuşi, contrarierea şi dezamăgirea: chiar atât de multă lume habar n-are cu ce se mănâncă SF-ul de calitate...?

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
1 octombrie, 2009, h. 21:15-22:54
Bucureşti, România