Sayat Nova:
We were searching for ourselves in each other.
În
Matenadaran? sau
Etchmiadzin...
Le-am vizitat pe amândouă - şi nu o singură dată.
Ca orice manuscris, se ţin ferite, sub adăpostirea unui capac de sticlă. Le priveşti, le admiri, te minunezi când le-auzi povestea, după care ţi se pare că o şi uiţi fiindcă imediat vine alta în loc. Sunt sute, nici nu le poţi ţine numărul, eşti însă uluit să constaţi că filele şi - mai ales - culorile sunt atât de bine conservate, tocmai de aceea ţi se explică modul în care le preparau, cu multe, prea multe detalii, după obiceiul din totdeauna al ghizilor ori custozilor (doar asta le e profesia).
Un singur lucru nu ţi-l spune nimeni: cum foşnesc atunci când le mângâi, când le răsfiri paginile, când te bucuri că le atingi.
Am aflat de abia când mi-a şoptit-o Paradjanov.
Acolo, suferinţa, sacrificiul, moartea devin aproape
locuri comune, la fel ca şi starea pentru care n-am găsit alt nume, i-am zis "dorul de Ararat". Fiindcă el, Muntele, e prezent în ei toţi, dar nu-l pot vedea decât departe în zare, dincolo de graniţă, însă până şi asta doar dacă se nimereşte o zi senină. Atunci, zic ei, înseamnă că ai noroc. Coborârea în temniţa-groapă a lui Grigore, Luminătorul, e o altă încercare, o poţi refuza. Eu, nu, desigur.
Iar toate locurile astea, pe care le iei cu tine şi le porţi în suflet, mult după ce le-ai părăsit, nu par să aibă culoare. Sau dacă este, e ştearsă, palidă, precum pământul sterp ori andezitul catedralelor, ori cernită, ca straiele lor. Ca să irumpă totuşi în miniaturi şi în filmul lui,
Culoarea rodiei.
http://www.mailonmap.com/imt_file/vi...r/matenadaran/
p.s. cu attachments, nu prea mă descurc
