Receptarea studiului
Tarkovski - Filmul ca rugăciune (Ed. Arca Învierii, Bucureşti) presupune, din partea cititorului neiniţiat în teologie, o minimă aşezare duhovnicească – asumată, conştientă - în Biserică. De asemenea, este utilă o familiarizare prealabilă cu terminologia iconografică, filozofică. Din partea cititorilor mai avizaţi în domeniul teologic, se cere o deschidere spre „lume” şi o lipsă de complexe faţă de cultură. Desconsiderarea reciprocă dintre facultăţile de artă şi institutele teologice ar putea fi - afirmă autoarea monografiei, Elena Dulgheru - pricina pentru care mulţi artişti continuă să vadă în Tarkovski exclusiv un regizor-meşteşugar priceput, dar nu un artist-profet, un artist-slujitor ce-şi îndreaptă publicul mai degrabă către Liturghie decât către sala de cinema. Tot aşa, mulţi teologi se sperie de prezenţa „lumescului” şi de încifrarea simbolică (derutantă, copleşitoare, apăsătoare) din opera sa. În Epilogul cărţii, autoarea se întreabă retoric dacă nu cumva însăşi refuzul teologiei de a cunoaşte limbajele lumii este cauza autoizolării sale de azi: „Oare nu desconsiderarea lumescului şi ignorarea scânteii divine din semeni şi din activităţile laice amplifică sciziunea progresivă dintre Biserică şi societate?”
restul articolului aici:
http://cinetipar.blogspot.com/2009/0...iune-2002.html