Originally Posted by Deleted:
- Ce valuri mari... spuse [cine oare????]. Vin şi se sfarmă, vin şi se sfarmă, unele după altele, fără sfîrşit, şi fără ţintă, pustii şi nebune. Şi totuşi ele te liniştesc şi te mîngîie, ca tot ce e simplu şi necesar. Mi-e tot mai dragă marea... Poate că altădată preferam munţii numai fiindcă erau mai departe. Acum nu mai mi-e dor de ei. Cred că mi-ar fi frică şi ruşine în munţi. Sînt prea semeţi, prea capricioşi şi variaţi... e sigur că m-aş simţi umilit în faţa lor. Dar ce fel de oameni sînt aceia care preferă monotonia mării? Cred că sînt oameni care au observat prea îndelung şi prea adînc cît de complicate sînt procesele lăuntrice pentru a nu cere înainte de toate cel puţin un lucru celor exterioare: simplitate... Faptul că la munte trebuie să urci voiniceşte, în timp ce la mare te odihneşti tolănit pe plajă, este de cea mai mică însemnătate. Dar eu ştiu cîtă deosebire există între privirile ce admiră munţii şi acelea care contemplă marea. Ochii siguri, dîrji, fericiţi şi plini de spirit întreprinzător, de energie şi de poftă de viaţă zboară din pisc în pisc, dar pentru a visa în faţa acestei nemărginite întinderi de ape care îşi rostogoleşte valurile cu un fatalism mistic, năruitor, trebuie să ai o privire învăluită, deznădăjduită, atotştiutoare, care a coborît cîndva, undeva, în adîncuri de triste vîrtejuri... Sănătate şi boală: asta-i deosebirea, ne căţărăm răzbătători prin minunata diversitate a formelor accidentate, ameţitor de înalte, prăpăstioase, pentru a ne pune la încercare forţa vitală din care încă n-am irosit nimic. Dar cînd sîntem obosiţi de vîrtejurile din propriul nostru suflet, vasta simplitate a lucrurilor din afară ne odihneşte.
hai repede banare!
