[jactati]

Pe langa cronicile/criticile foarte bune si pertinente de mai sus doar cateva idei notate telegrafic:
- am descoperit noi valente ale comicului (mereu amenintat de posibilul plonjon in tragic - asa cum imi place mie) in lungile planuri-secventa (cele 2-3 mentionate mai sus sunt esentiale);
- rasul molipsitor si ffff tonic al Oanei Pellea (care era la 2 scaune distanta de mine) este singura confirmare a efectului comic pe care as lua-o in considerare in locul lui Porumboiu;
- mi-a placut mult replica finala a filmului - comandantul Ivanov spune cu o voce blanda: Dar usor, cu grija, ca sunt copii. Cam asta e ipocrizia cinica in care traim noi: nu conteaza ca distrugi viata unui om aruncandu-l 7 ani la parnaie, important e sa nu-l sperii cu inscenarea flagrantului, sa nu-i sucesti mana sau mai stiu eu ce maruntis d-asta;
- mi-a mai placut redarea plastica a kitschoseniei in care traim: graffiti, blocuri coscovite si alaturi case noi cu gard de fier forjat si policarbonat (frumoasa alaturare), holuri de bloc mizere dar cu geamuri termopan, etc.
- mi-a placut secventa finala cu vocile din off si concentrarea pe desenul de pe tabla, dar;
- ca ritm mi s-a parut nepotrivit finalul - e ca un re-start fals - din starea meditativa spectatorul este din nou indemnat spre actiune; simteam nevoia unei secvente finale care sa ma mai lase sa rumeg problemele si mesajul, ceva gen Eclipsa sau Blow-Up, sau macar un stand-still pe care sa se desfasoare genericul ca in Reconstituirea;
- in muzica clasica ascultatorul este pregatit pentru final prin diminuarea tempoului, utilizarea fermatei, etc. - aici e pe dos - probabil c-am imbatranit eu si ritmul meu se domoleste nepermis de mult.
Oricum, un film mare (ce banalitate tatistica am scos). Multumiri cui m-a invitat - filmul nu era de ratat. (cam ca rima stramba cu "ce e astazi fara maine / ce e viata fara tine").