Am avut doua experiente total opuse in ceea ce priveste Drag Me to Hell.
Intai am fost sa-l vad in Anglia. Acolo l-au aratat intr-o sala mare, care era destul de goala, si am stat de unul singur undeva pe un flanc, astfel ca ma simteam destul de izolat. In mod implicit, am fost destul de tensionat tot filmul si am impresia ca acelasi lucru poate fi spus si despre ceilalti oameni prezenti in sala, caci nu am auzit pe nimeni chicotind sau razand.
Cand am venit acasa si m-am uitat la film cu niste tovarasi, am fost intr-o sala mica si plina. Numai ca de data asta, in loc sa fi avut senzatia ca ma uit la un horror, am avut senzatia ca sunt la o comedie. E clar ca Raimi are aceasta componenta comica in filmele sale, insa parca am vazut doua filme total diferite. Pe de-o parte cred ca aceasta traire spune ceva despre felul in care trebuie vizionate filmele horror, precum spune poate si ceva despre cat de obisnuit e poporul roman cu teroarea vietii de zi cu zi, ca nimic nu-l mai sperie.
In ceea ce priveste filmul, mie mi se pare ca Raimi este un regizor bun, stie cum sa creeze atmosfera, dar cand vine vorba de a spune o poveste e mediocru. Aceeasi impresie am avut-o si despre Spiderman, si despre Evil Dead, care sunt filme care se leaga bine, dar care nu m-au impresionat prin ceea ce aveau de spus.
Mai e o chestie la care ma gandeam in timp ce ma uitam la Drag Me to Hell, anume felul in care sunt construite scenele. Mi se pare tare clasic, old-style, asa cum a si parut intreg filmul, dar in momentele cheie a gasit un echilibru bun intre ceea ce puteai anticipa prin constructia scenei, si ceea ce te speria in scena. E drept ca nu am tresarit decat de cateva ori si nici nu sunt mare fan al fazelor dezgustatoare (acelea care au provocat hohote de ras cand stateam la noi in cinematograf, caci erau asa de exagerate), dar precum ziceam, tensiunea m-a tinut in priza. Vorba vine.