|
Iubirea adolescentina e grozav de lipsita de ratiune. Copilul ala nu stia cu cine avea de a face. Nu stia nimic, nimic, despre ea. Cred ca de aici a iesit contrastul de mai tarziu al filmului.
A iubit-o cu disperarea pe care am avut-o toti prima data, cand credeam ca totul pe lume se sfarseste cand ne despartim de ea/el. Probabil ni se mai intampla si mai tarziu, dar efectul acela nu prea il mai regasesti. Bun , ce nu am inteles eu, e altceva. Cam cum vedea ea lumea? Si-a facut treaba de controlor extrem de bine, parand a avea inclinatie catre tipul asta de ordine si supunere civica (usurel, usurel alunecam catre sinistra ei ocupatie din timpul raboiului). Prizonierii aceia pe care i-a lasat sa piara pentru ca nu iesea statistica, par a fi obiecte, chiar si la ani de la tragedie. Aici voia sa mai bata si regizorul, acuzandu-i voalat pe germani de usurinta cu care i-a dus de nas Hitler si , imbratisand nazismul , au renuntat la ratiune, au renuntat la compasiunea fata de o parte din compatrioti. Transformarea asta, (in ochii germanului de rand) a omului in "sub-om"/obiect , este pata colectiva, pe care invingatorii au avut grija sa o lase la vedere. Si pe deplin meritat.
Revelatia asta a raului, descoperit brusc in persoana iubita atat amar de vreme e socanta. Lipsa lui de reactie , cand nu a vorbit la proces, a fost un fel de pedeapsa morala izvorata din educatia lui de tanar crescut intr-o Germanie "prelucrata" si reconstruita de catre aliati.
Ulterior asta a ramas lipita de sufletul lui pana in final. Iubirea fata de ea nu a murit, dar corsetele morale induse nu l-au mai lasat sa si-o exprime.
|