Conştiinţă (de la latinescul cum scientia = cu ştiinţă) - sentiment pe care îl are fiecare cu privire la existenţa şi la actele sale. Aceasta e definiţia clasică a conştiinţei. Poate că ar ajuta şi un citat din Hegel “lucrurile din natură nu există decât în mod imediat şi într-un singur fel, pe când omul dat fiind că este spirit, are o dublă existenţă; el există pe de o parte în aceeaşi calitate ca lucrurile din natură, iar pe de altă parte există şi pentru sine, contemplându-se, reprezentându-se pe sine, gândindu-se, nefiind spirit decât prin această activitate care constituie o fiinţă pentru sine”.
Din punctul meu de vedere conştiinţa este sita prin care-mi cern faptele, sentimentele, sită care poate avea ochiuri foarte mari, sau foarte mici, în funcţie de disercământul, de obiectivitatea, de sinceritate şi de bagajul intelectual, moral, şi afectiv cu care mă judec. De exemplu s-ar putea ca faptele mele să fie profund morale, însă eu să fiu un pic prea exigentă cu mine însămi judecându-mă prea aspru, sau în altă situaţie s-ar putea să trecu prea uşor cu vederea fapte/ atitudini pe care unii nu şi le-ar ierta. Conştiinţa este deci, modul în care mă văd în proprii-mi ochi, chestie care uneori se poate să nu aibă legătură cu cine şi ceea ce sunt eu cu adevărat.
Şi acum pentru a putea compara aceşti doi termeni, conştiinţă şi Dumnezeu, tb să vb şi despre Dumenzeu. Cine e Dumenzeu?! Habar n-am, şi nu ştiu câtă credibilitate ar tb să acord Bibliei, dar mă rog, să presupunem că Dumenzeu este cel care şi-a jertifit unicul fiu pentru ca eu, păcătoasa să fiu mântuită. Care e totuşi vina mea?! Că m-am născut fără să o cer, sau ce?!
dar să trecem peste, şi să admitem că cineva L-a inventat pe Dumenzeu pentru că a vrut să-mi impună mai uşor nişte legi cărora nu le găsesc chiar niciun cusur. Deci Dumneze e motivul pentru care eu trebuie să-mi iubesc aproapele, să-mi cinstesc părinţii, să nu ucid etc, pe scurt să fiu morală. Din punctul ăsta de vedere Dumnezeu e conştiinţa morală impusă de către cei care mă vor altfel decât întâmplarea a făcut să fiu.
Istoria omenirii e plină de oameni profund religioşi care nu s-au sfiit să-şi tortureze şi ucidă semenii, bineînţeles în numele credinţei, la fel de bine cum există, să le spunem eroi, a căror conştiinţă nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, şi cu toate astea acţiunile lor sunt şi rămân morale.
Ar tb să mai spun acum că Dumnezeu nu are cum fi reprezentat altfel decât moral. Nimeni nu ar mai iubi un Dumnezeu nedrept, ipocrit sau laş.
În concluzie, e cale al naibii de lungă până conştiinţa să fie una şi aceeaşi cu Dumnezeu, cu siguranţă că Dumnezeu şi-ar fi dorit asta, io personal consider că dincolo de blasfemie şi ipocrizie această comparaţie e de-a dreptul primejdioasă. Conştiinţa fiind reprezentarea fiecăruia despre sine însuşi ar însemna ca, de exemplu, violatorii de copii să fie egalii (sau sinonimii) lui Dumnezeu, şi în final egalii mei, chestie care mă face să neg existenţa lui Dumnezeu.