deci io nu cred, pentru că încă nu am nevoie, adică deocamdată-mi ajung mijloacele ştiinţifice să-mi explic cine sunt, de unde vin şi spre ce mă îndrept.
mi-e teamă al naibii de ziua în care voi avea nevoie de El, pentru că ştiu că atunci voi renunţa la ceea ce părea să de un sens vieţii mele, la explicaţiile ştiinţifice, de exemplu. bănui că atunci va începe o eră nouă, cea a miracolelor, singurele care mă voi mai putea ţine în viaţă. şi acum nu ştiu de ce cred că nu va fi chiar atât rău, că într-un anumit fel ăsta trebuie să fie mersul lucrurilor, dar că evoluţia mea spirituală se va sfârşi aici. şi iar mă întreb de ce acum percep credinţa ca pe o renunţare la raţiune, la căutări, ca pe ceva străin care încearcă să mi se impună?!
|