|
@Dragomara
Mă bucur sincer că eşti tolerantă.
Am citit odată, pe net parcă, o povestioară sau glumă, nu mai stiu ce era, despre egocentrismul nostru.
Cred că s-ar potrivi în această discuţie – ca idee.
Se spunea că nu ştiu cine murise şi ajunsese în rai.
Cuprins de îndoieli a cerut să facă un tur prin lumea de dincolo, căci toată viaţa meditase pe marginea acestei dileme, fără rezultate concrete pe final.
Alături de însoţitor ajunge la zona musulmanilor, aceştia întindeau covoraşul, se rugau, sortau prudenţi alimentele interzise. Mai încolo un fluviu mare, Gangele, mai scoteau capul câţiva zei cu mai multe braţe, indieni care se îmbăiau, aduceau ofrande, se rugau. Ceva mai încolo o japoneză se îngrijea cu dragoste un bonsai, în apropiere alta meşterea la ikebana; apoi trec printr-o zonă cu statui de Buddha, printre care câţiva chinezi cântau fericiţi. Mai vizitează câteva locuri ciudate: ba un sacrificiu, ba un totem, un yin-yang; în unele zone mai stătea oamenii şi degeaba, stăteau aşa pe jos printre măslini şi se gândeau ...
Ajung în cele din urmă la o margine de pustiu. Dar ce este dincolo ? întreabă vizitatorul. Dealuri, munţi, mări, jungle. Să vorbim în şoaptă. De ce ? Păi acolo, undeva, izolaţi mai ceva ca-n The Village a lui Shyamalan, este locul rezervat ortodocşilor, care sunt convinşi că paradisul este exclusiv al lor şi încercăm să le păstrăm iluzia, pentru că îi iubim atât de mult, la fel ca pe toţi locatarii noştri.
|