|
Descrierea ta e pe cât de adeväratä, p-atât de semnificativä. Emotionantä pânä la lacrimi. Redä ceea ce însemna setea de artä si culturä, în acei ani de beznä.
La noi, în Bucuresti, fenomenele astea se centrau în jurul Cinematecii si al bibliotecilor sträine (Americanä, Englezä, Francezä, Italianä, Germanä...), si al teatrelor (toate spectacolele bune se jucau cu casa închisä, cä 90% din bilete se dädeau prin sindicat). De obicei, mergeam cu nevastä-mea (de-atunci) si un bun prieten, Cornel (a jucat în "Casa Creatorilor"). Cuvântul de ordine era: "Mergem la troznealä" (adicä: n-avem bilete, ne descurcäm noi). Cred cä o singurä datä am ratat tentativa "la troznealä": la Teatrul Foarte Mic, o trupä francezä în turneu juca «Hiroshima, mon amour». Ii cunosteam bine si pe Matea (plasatorul), si pe Säraru (Dinu). Dar Matea n-a cutezat sä ne lase sä inträm, iar Seralu (care era definitia mitocanului român cum e acum Nea Jiji), când l-am abordat, a replicat: "Da' ce-s io, casä de bilete? Matea, ce cautä oameni färä bilete aici?" End of story.
|