[safenik]

Daca puteti sa cititi fragmentu asta dintr-o povestire la care am inceput sa lucrez.Pentru prima data am introdus dialogul si m-ar interesa o parere sau mai multe ar fi si mai bine.




Într-o incãpere de proporþii reduse, prost luminatã, Armand, o namilã de bãrbat cu faþa urâta ºi nebãrbieritã, se privea în oglinda crãpata care atârna strâmb pe unul dintre pereþi. Pe buzele sale uscate ºi groase, prindea viaþa un zâmbet cald si frumos cum nu te-ai aºtepta sã intâlneºti la un asemenea om. Era zâmbetul acela plin de satisfacþie ºi de mulþumire faþa de tine însuþi, cunoscut de toatã lumea. Armand avea pe el niºte pantaloni de velurã, galbeni, cam cârpiti la nivelul genuchilor ºi un maieu alb care dãdea sã plesneascã pe corpul sãu masiv. Dupa ce terminã cu uitatul în oglindã, acesta îºi trase în grabã peste maieu un tricou viºiniu ºi ieºi pe usã. Ajuns în stradã, Armand incepu sã zâmbeascã cu gura pânã la urechi. ªi normal sã zâmbeºti într-o asemenea zi! Un soare superb de-þi lua ochii strãlucea pe cerul albastru ca oceanul. Tot ce era viu ºi miºca, pãrea fascinat de aceastã zi superbã de varã. Scoþandu-ºi o þigarã din pachet, bãrbatul o aprinse ºi luând-o la pas in josul strãzii, incepu sa pufãie cu sete din ea. Era ceva comic în felul în care pãsea. Mergea cumva strâmb cu burta scoasã. Se clãtina când intr-o parte când in alta ºi vazându-l, te puteai aºtepta in orice moment sã se rupã in douã. Tinerii mai obraznici râdeau de fiecare datã de el. ªi chiar dacã-l mai enervau, Armand ºtia ca are probleme cu inima si cã nu-i face deloc bine sã se enerveze. Ba chiar de multe ori, vazându-ºi reflexia în vitrina vreunui magazin, il bufnea si pe el râsul. La fel i se intâmpla ºi acum, doar cã altceva ii distrase atenþia ºi-l fãcu sã se opreascã. Incã de dimineaþã de când se trezise ºi se ridicase din pat, Armand simþi în adâncul sufletului sãu, o adevãratã poftã de aventurã. O poftã pentru ceva nou, ceva ce voise poate intotdeauna sã facã, dar din diferite motive niciodata nu reuºise. Stând neclintit ºi privind cu ochii cãscaþi la pictorialele din vitrinã, ce înfaþisau diferite excursii in diferite zone ale lumii, Armand simþi deodatã toatã pofta de aventurã amplificatã de o sutã de ori. Prin faþa ochiilor, i se perindau acum diferite scene imaginare, în care el, Armand, cu o pãlarie pe cap ºi îmbrãcat la patru ace, colinda strãzile Parisului. “Dintotdeauna mi-am dorit sã vãd ºi io Parisu!” îºi spunea Armand, amintindu-ºi de un prieten bun din copilãrie, care obiºnuia sã-i vorbeascã foarte frumos despre Paris. “De ce dracului sã nu o fac?” se întarâta Armand în sinea lui. “Sã-i ia dracului de bani! Nici nu costã mult. 230 de euro pentru trei zile. Nu mi se pare deloc mult! Ce pizda mãsii? Merit si eu macar atata dupa o viata plina de muncã ºi de probleme.” Pornind mai departe in cea mai bunã stare de spirit, Armand hotãrâi ca în ziua urmãtoare sã meargã sã-ºi cumpere bilet. Gândul la o asemenea aventurã il umplea pur ºi simplu de emoþie. “Trebuie sã-mi cumpãr ºi niºte haine mai de doamne ajutã! Nu pot sã mã duc aºa jerpelit. Oare ce or sã zicã ãºtia la lucru când o sã le spun?” se gândea Armand râzând. Trecând strada, acesta o luã la pas pe o alee gãlãgioasã, inþesatã cu oameni, care strãbãtea un parc natural cu copaci si boschete de liliac. Armand era genul de om cãruia i plãcea agitaþia ºi intotdeauna cum nu-i plãcea sã petreaca prea mult timp singur, cãuta sa fie printre oameni. Pe o bancã din lemn, un individ slãbuþ cu capul neobiºnuit de mare, incepu sã-i fãcã semne disperate cu mâna. Armand il recunoscu imendiat.
“O, sã trãiascã Domnu’ Shuler! Ce mai faci meºtere?” I se adresã Armand zâmbind ironic, dupã care se apropie de acestã, ii strânse mâna cu putere ºi se aºeza lânga el pe bancã.

- Bine ce sã fac, am ieºit si eu puþin la plimbare ºi acum mã odihnesc puþin. Ce sã ºi faci Duminica! M-am sãturat sã stau in casã! ªi cum dracului sã poþi sã stai in casã când afarã-i o vreme asa frumoasã?
- Asta aºa-i! Aºa o zi n-am mai vazut demult. Ce cer frumos! si
soarele ãsta iþi ia ochii si alta nu.
- Aºa-i!... ªi in rest cum mai merg treburile? Copila-i bine, sãnãtoasã?
- Ii bine la casa ei. O avut nunta in iunie.
- Serios?
- Da.
- Asta chiar ca n-am stiut… pãi atunci transmitei felicitarile mele!
- Bine, o sã-i transmit.


Deºi nu avea nimic cu el ºi il cunostea pe Shuler din copilãrie,
Armand nu se simþea niciodatã prea bine in preajma lui. De fiecare datã, fãrã sã vrea, fãcea si el cum simþea, ii raspundea scurt pe un ton direct ºi nu avea chef sã se lungeascã la vorbã cu el. Pe omu’
ãsta cu ochii bulbucaþi ca un broscoi si cu capul neobisnuit de mare, Armand il vedea ca pe un fel de ratat. Prezenþa acestui om plãpând si tãcut ajungea sã-l scoatã de fiecare datã din sãrite. Nici el nu ºtia de ce, da vedea in el un parºiv ºi un ticãlos fãrã pereche. ªi cel mai mult il enervau la el buzele: uitându-te la ele, puteai intotdeauna sã-þi dai seama ce mâncase mai inainte- astãzi de exemplu, sosul tartar ieºea in evidenþã. ªi când vorbea, nici nu trebuia sã vorbeascã prea mult cã-i ºi apãreau zãbalele. Armand avea el la ce sã se gândeascã ºi exact când se hotãri sã se ridice de pe bancã ºi sã-ºi ia rãmas bun, Schuler îi adresã o intrebare care-l fãcu sã ciuleascã urechile si sã rãmânã aºezat.

- Te-ai vãzut cu Meinhard? spuse Schuler dupã care îºi scoase sandwiºul deja început cu sos tartar, dintr-o gentuþã aflatã la îndemânã.
- Unde sã mã vãd cu Meinhard? raspunse Armand pe un ton mirat, urmãrind dezgustat cum Schuler muºca din sandwiº.
- Pãi nu ºtii cã s-o intors din Paris?
- Chiar? Nu ºtiam! O venit in vacantã?
- Da, pentru vreo câteva zile. M-am intâlnit ieri cu el.
- Si ce-aþi facut?
-Pãi nimic! Ne-am intâlnit din gresealã la mine in cartier si am vorbit cateva minute ºi… da! o intrebat ºi de tine.
-Da?ªi ce-o zis?
-Pãi o spus cã o sã treacã pe la tine da nu o spus cand.
- Aha, pãi atunci il astept.
În timp ce Schuler înfuleca, mai cã nu-ºi vâra sandwiºul pe gât, Armand se uita din ce în ce mai dezgustat, la sosul tartar, care i se prelingea pe barbie.”Cât de scârbos poa’ sã fie dobitocu ãsta? Jur! cã dacã nu-ºi ºterge botu’ãla în cateva secunde, îl pocnesc în gura aia spurcatã! ªi ca ºi când l-ar fi auzit, Schuler îºi scoase un ºerveþel din buzunarul de la piept ºi terminându-ºi sandwiºul, începu sã se ºteargã la gurã cu el.
-Tot aºa de nebun o rãmas. Când ne-am întâlnit, râdea de nu se putea opri. ªi am râs ºi eu cu el. Cu aºa o poftã, crede-mã, nu am mai râs demult.Omu’ ãsta!… întotdeauna m-o fãcut sã râd.
Vorbi Schuler scufundându-se uºor în melancolie.
-Da? Da ce-o zis de aþi râs aºa?
-Râdea pe seama unei înjurãturi. Mi-o spus cã l-o înjurat un þigan pe stradã…ºi cã aºa o înjurãturã nu o mai auzit niciodatã.
Schuler îºi duse mâinile la gurã ºi deodatã începu sã râdã în hohote.
-Auzi cã…Aruncaþi-aº dupã mãta cu bucãþi de pulã sculatã!..
Armand!.. ai mai auzit tu aºa o înjurãturã?
-Nu! nu cred! Îi rãspunse Armand ironic, vizibil iritat de râsul þipãtor de om nebun al acestui individ, care râdea în hohote þinându-se cu mâinile de burtã.
-N-o hai mai gatã! Ce naiba! Sperii oamenii cu râsu’ãsta! i se adresã Armand pe un ton destul de serios.
-Da! Cred cã ai dreptate. Murmurã Schuler revenindu-ºi uºor
în fire.
Deºi enervat la culme, Armand se potoli ºi nu mai spuse nimic.
-Da... O slãbit rãu sã ºtii! spuse Schuler dupã ce se potoli.
-N-o fost el niciodatã prea zdravãn.
-Nu! N-o fost, da nici aºa slab nu þin minte sã-l fi vãzut
vreodatã.
-Ce sã-i faci…viaþa asta! Are si el necazurile lui.
-Asta aºa-i!
-N-o te las sã te odihneºti mai departe cã eu trebuie sa plec, cã
mai am niºte treabã. Mai vorbim noi.
-Na bine Armand! Mi-a fãcut placere sã te vãd ºi vezi nu uita sã-i transmiþi felicitarile mele lui Miranda. Spunei cã-i doresc multã sãnãtate ºi fericire.
-Bine o sã-i transmit.
Armand îi strânse mâna ºi plecã mai departe. “Spune-i cã-i doresc multã sãnãtate ºi fericire.” I se pãru cã aceste ultime cuvinte furã rostite de Shuler pe un ton destul de afectat.”Parcã o devenit aºa trist când le-o spus. Ce ºtii ce-i ºi cu omu’ ãsta? Sãnãtos la cap, nu prea pare sã fie!”
Dar Armand, avea el la ce sã se gândeascã. Vestea, cã bunul sãu
prieten din coplilarie se întorse în þarã pentru câteva zile ºi cã avea de gând sã-l viziteze, îl fãcu ºi mai fericit. “Ce chestie! M-am gândit eu la el când mã holbam in vitrinã, da culmea cã nu mi-o trecut prin cap cã aº putea foarte simplu sã-l vizitez când ajung în Paris. Poate nu mai cumpãr nici un bilet mâine ºi mai stau ºi plec cu el, cã doar el în Paris se intoarce. Ar fi mai bine! ªi cred cã s-ar bucura si el. Dragu de Meinhard! Doamne de când nu l-am mai vãzut! Ãsta spunea cã o slãbit rãu.... Se poate, de când cu nevastã-sa… da ce sã-i faci? Asta-i viaþa! ªi eu am trecut prin asta… da gata! Sã nu mã mai gândesc la treburile ãstea cã nu-mi face deloc bine! Mai bine nu mã mai gândesc la nimic ºi-mi vãd de plimbarea asta plãcutã.” Ajuns lângã fântâna din mijlocul parcului, Armand se opri sã se uite la ea, aºa cum fãcea de fiecare datã când trecea prin parc. Fântâna avea o formã ovalã si din mijlocul acesteia, mai multe jeturi de apã þâºneau in sus executând fiecare în parte diferite coregrafii. Pentru Armand era întotdeauna o placere sã le priveascã.