[safenik]

Mi-a fost sugerat de cãtre cineva sã deschid un astfel de topic,intrucât nu existã.Am sã postez un fragment dintr-o prozã scurtã si orice comentariu este binevenit.



Constantin se trezi dintr-un somn adânc, tinând în braþe o tânãra frumoasã cu forme proeminente. Pe pãrul castaniu al acesteia, o razã strãlucitoare de soare,prevestea o zi frumoasã. În adâncul celor douã suflete,izvoare de iubire reverberau puternic. Privind-o cu afecþiune pe tânãra frumoasã, Constantin cu chipul sãu concentrat, emana emoþii intense. Tragând plapuma galbenã peste ei,primele ore ale dimineþii, avurã ca sursã de inspiraþie, nebunia dragostei lor. În stomac, Constantin simþea fluturaºi vioi, dornici de joacã, care se invitau la dans, pe ritmul muzici create din nebunia vorbelor sale pline de tandreþe , care se infiripa adânc in urechiile tinerei.Trãiri intense, pline de viatã, de fericire, demult nemaiîncercate, explodau acum în capul lui, ca niºte artificii spectaculoase, aruncate pe bolta cerului, cu menirea sã impresioneze si sã culeagã aplauze.
Luându-si rãmas bun printr-un sãrut aruncat de pe vârful degetelor, Constantin porni înspre casã imbãtat de fericire. Trecu vioi, aproape în paºi de dans, printr-o mulþime de oameni de toate vârstele: posomorâþi, triºti, oameni sãtui de atâtea si de atâtea. O copilã frumoasã dar inþepatã, se arãta invidioasã in sinea ei, pe acest tânãr care radia de atâta fericire.Privindu-l pe Constantin, un intelectual cu pãrul cãrunt, se intreba dacã-i vorba oare doar de o fericire trecãtoare, de moment, se gândea ca poate ar trebui sa-l urmareascã ca sã-ºi rãspundã la întrebare, dar nu indrãzni. Tânãrul lunecã mai departe pe stradã, savurând din plin starea euforicã care-i umplea inima de emoþie si-i fãcea trupul sã vibreze puternic. Ce fatã minunatã!, îºi spunea el, gândindu-se la noaptea precedentã, in timp ce îºi privea zâmbetul strãlucitor ieºind în evidenþã din vitrina prãfuita a unui magazin. Incã de când pornise spre casã, ca descãtuºatã din lanþuri de foc, mintea-i zburase printre rafturile imaginaþiei. Scotocind dupã ingredientele necesare creãrii unei lumi cu decoruri de vis, in care Constantin în diferite ipostaze ca un fel de erou in ochii iubitei lui, se infructa pe indelete din plãcerile vietii. Fiecare pas il fãcea acum mai puternic si mai increzãtor. Izvoare de energie pozitivã, se revarsau din trupul sãu, nãvãlind peste sufletele incarcerate care se chinuiau sã urce din josul strãzii. In acel moment, tot ce-l inconjura, avea pentru el un aer plãcut.
In timp ce pãsea agale pe trotuarul larg si impânzit de oameni, pe partea cealaltã a strãzii, un nor mare de praf, se izbea lovind violent, ferestrele unei clãdiri mari ºi albe. Privirea lui maturã faþada clãdirii. Era sediul firmei unde lucra. Fereastra in spatele cãreia Constantin presta zilnic o muncã dificilã, reusea sa-i capteze in mod deosebit atenþia. O privea lung,deznãdãjduit. Un nerv ascuns zvâcni puternic sub buzele sale fin conturate, facându-le sã tremure. Deodatã se simþea gol pe dinãuntru.
Totul in jurul sãu pãrea ostil si strãin.Nimic nu amintea de vraja ce insufleþise totul cu atât de puþin timp in urmã. Cu capul puþin plecat,trecu mai departe pãsind cu nesigurantã in josul strãzii. Nu-ºi putea infrâna sentimentul neplãcut care incepea sã-i otrãveascã interiorul. Mintea-i scotocea din nou rafturile imaginaþiei. Doar cã de data aceasta, cauta armele necesare distrugerii acelei lumi cu decoruri de vis.
Cotind-o încet la stanga,blocul în care locuia,se lãsa vãzut în spatele a doi plopi biciuiþi de furia vântului. Deºi era obiºnuit cu frecventele si bruºtele sale schimbãri de spirit, astãzi Constantin simþea o neliniºte mai ciudatã si mai apãsãtoare. Scãldându-se într-o stare de spirit depresivã, acesta se indeletnici sã-ºi propulseze mintea departe in cãutare de noi înþelesuri. Pe masurã ce mintea i se aprofunda în necunoscut, Constantin începea sã-ºi piardã simþul realitãti. O ameþelã surveni brusc acompaniatã de bãtãi puternice ale inimii. Palid ca un cadavru si coplesit de spaimã, Constantin se asezã pe o bancã din lemn. Luptându-se cu toate necunoscutele care-i survolau prin creier, incerca disperat sã-ºi dea seama ce se intâmplã cu el.
Mai bine de o jumãtate de orã, Constantin ºezu pe acea bancã din lemn. In cele din urmã, batãile inimii revenirã la normal, facându-le loc frisoanelor care-l fãcurã sa dârdâie de frig. Ochii sãi de un albastru intens, priveau cãscati in gol. Când se ridicã de pe bancã, o ameþealã puternicã ii fãcu capul sã vâjâie. Se simþea ciudat ºi nu reusea sã-ºi dea seama ce se intamplã cu el. Parcã fiecare lucru in parte, avea acum inþelesuri ascunse. In toatã aceastã ciudãþenie, tânjea dupã tot ce era normal, dupã tot ce-i fusese dat panã in acel moment sã inteleagã. Gândul cã poate “innebunise" precum anumiþi scriitori pe care-i admira, il inspãimânta.
Drumul panã la scara blocului I se pãru lung si obositor.


Sincer,nu stiu dacã sã mã apuc sa dezvolt mai departe sau sã mã opresc aici.Sã las un simplu fragment.