[Pitbull]

"Dragoste pierdutã" - Eºec total, dar asumat
Destinele, ca niºte fluturaºi de insectar

Citind cândva o monografie Stanley Kramer, mi s-a întipãrit în minte faptul cã respectabilul maestru al filmului american discuta întotdeauna cu mult mai mult interes ºi implicare despre notoriile lui eºecuri, decât despre admirabilele-i reuºite - lecþie pe care am asimilat-o atât de conºtiincios încât, dupã cincisprezece ani, prezent cu propriul meu film la Costineºti, am început (aproape inconºtient) sã-l disec în acelaºi stil - greºelile pe care le fãcusem fiind cele al cãror mecanism mã preocupa cel mai mult, oferind totodatã ºi posibile învãþãturi pentru tinerii prezenþi la festival. Spre surprinderea mea amuzatã, un june ziarist a sfârºit prin a mã întreba: "Pãi ºi dacã filmul are atâtea greºeli, de ce l-aþi mai adus la festival?" Se recunoºtea limpede, în aceastã atitudine confuzã, efectul confruntãrii repetate cu alþi realizatori, capabili numai sã înºire ca mãrgelele pe aþã calitãþile (orbitoare - sau... doar chiorîtoare) ale propriilor lor filme, indiferent dacã erau niºte mirobolante capodopere ori rateuri lamentabile.
ªi iatã cum, dupã alþi paisprezece ani, eu însumi simt cã mã încearcã, în faþa sinceritãþii dezarmante cu care Petre Nãstase îºi asumã eºecul "Dragostei pierdute", un sentiment de derutã - dublatã de o autenticã prospeþime, dupã pleiada de autoadulãri gomoase din ultimii ani (nici n-are rost sã le mai înºirãm, trista lor faimã fiind de mult publicã). În sfârºit, sunt scutit de necesitatea abordãrii polemice (deloc plãcutã - dar adesea impusã de aroganþa veleitarilor sugeraþi mai sus), având posibilitatea unei atitudini critice pe cât de intransigente, pe atât de calme ºi detaºate.
Tot necazul porneºte de la scenariu - din pãcate, nul pe toate planurile. Indiferent în care plan atacãm textul (al nuvelei "Aventurile unei zile", al piesei "Petrecere într-un pian cu coadã", sau al filmului de faþã - intitulat alternativ ºi "Aripi de fluturi"), povestirea e de un amatorism siderant: schematicã, dezechilibratã, lacunarã, cu o logicã naivã ºi o atitudine moralizatoare super-didacticã, pentru ca finalmente sã ajungã a se-nvârti în jurul cozii - pe scurt: un tânãr soþ ºi tatã a gustat din cele ºapte pãcate ºi, ca pedeapsã, Dumnezeu îi trimite doi camionagii care-i violeazã mortal soþia ºi fetiþa; la vederea lor, respectivul suferã un ºoc psihic ºi, lovit de amnezie, e internat într-un sanatoriu de boli psihice; acolo, mecanicul de la calorifer e un avatar al lui Dumnezeu (cam la fel ca-n "Eraserhead", dar nu în sens bun) pentru care destinele muritorilor sunt niºte fluturaºi de insectar; asistenta cea sexy vrea sã se împreuneze cu misteriosul nostru pacient, dar se rãzgândeºte pe parcurs; nu peste mult, el o vede fãcând acelaºi lucru cu medicul psihiatru, pe pian, ceea ce-i readuce memoria; cãlãuzit de mecanicul demiurgic, pleacã din sanatoriu ºi descoperã cã soþia ºi fiica sunt bine-mersi, îngrijite de cel mai bun prieten al lui, cu care au format o nouã familie; au loc explicaþii între unii ºi alþii (cea mai incomodã, cu prietenul, fiind proiectatã în imaginarul celor doi ca o bãtaie sorã cu moartea), dupã care femeia ºi copila revin la soþul ºi tatãl lor legitim; caloriferistul Dumnezeu pleacã pe un drum, filosofând.
E evident cã, deºi Mihai Ispirescu este considerat scriitor, aceastã tramã se situeazã cam la nivelul tinerelor speranþe din cenaclurile gimnaziale - lung e drumul pânã la proza de un calibru cât de cât acceptabil, ca sã nu mai vorbim de rigorile incomparabil mai stricte ale dramaturgiei de teatru ºi, în special, de film. Producãtorii ºi regisorul, conºtienþi de inconsistenþa derizoriului text ispirescian, l-au muncit cu sârg (pe parcursul a vreo zece variante succesive, suprapuse, încãlecate, etc.), nereuºind, din motive numai de ei ºtiute, sã-i dea o formã de scenariu. În disperare de cauzã, s-au apucat sã filmeze - ºi de astã datã, din motive învãluite în mister.
Se cuvine sã menþionãm cã regia lui Petre Nãstase e foarte "insistentã", ca sã zic aºa - compoziþii plastice calofil cãutate, miºcãri de camerã voit alambicate (peste spectaculosul decor al sanatoriului Ana Aslan, prin pãdure, printre mobilele stil învelite în huse, plastic ºi neverosimil, din conacul bucureºtean unde-a locuit cândva familia cu pricina...), valorificate în special de talentul deja consacrat al directorului de imagine Liviu Marghidan. În rest, la lucrul cu actorii, stãm dezastruos din pãcate - în primul rând din cauza inconsistenþei partiturilor (se disting, de exemplu, douã dintre cele mai gratuite ºi inutile personaje: psihiatrul cabotin - Gelu Niþu, un actor bun folosit rãu - ºi asistenta nimfomanã - Kitty Cepraga, o non-actriþã folositã tot rãu), dar ºi pentru cã mizanscenele sunt gândite schematic, insuficient repetate ºi, adesea, încropite din cadre disparate (cu câte un singur actor pe platou, vorbind în direcþia unde chipurile s-ar afla celãlalt - ºi se simte!) Instalatorul divin, întruchipat de Mircea Diaconu, e ratat, în chip paradoxal, tocmai datoritã incontestabilului talent al actorului: lipsit de un suport dramaturgic concret, Diaconu îºi foloseºte în gol mijloacele de rutinã, devenind astfel surprinzãtor de artificial. Singura prezenþã oarecum pitoreascã rãmâne nebunul din curte care vorbeºte singur într-un amestec de francezã ºi românã ruralã - n-are legãturã cu acþiunea, dar turuie drãguþ.
Mai meritã o notã extrem de slabã muzica lui Mihai Pocorschi, ºi tot pe considerente conjuncturale: deºi corect compusã în sine, partitura se suprapune strident, tautologic ºi cicãlitor peste imagine, astfel cã pe cât de bine sunã, pe atât de prost funcþioneazã în context.
Ca un addendum anecdotic, prezintã interes faptul cã, neajungându-le banii, realizatorii au renunþat la un calup însemnat din film (fragmentul din trecut care ar fi trebuit sã conþinã pãcãtoºenia personajului principal, pentru care-i sunt pedepsite nevasta ºi fetiþa). Convingerea lor e cã, în prezenþa acelor secvenþe, busuiocul s-ar mai fi dres întrucâtva, dar îmi îngãdui sã rãmân sceptic: chiar ºi aºa, ºtiind cum ar fi trebuit sã arate, povestea lui Mihai Ispitescu rãmâne aceeaºi fãcãturã diletantã. Nici nu-i de mirare cã, potrivit propriei sale mãrturisiri, Petre Nãstase a ajuns treptat sã-ºi deteste propriul film, finalizându-l în dorul lelii. Bine mãcar cã, aºa cum spuneam, o recunoaºte deschis.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14 octombrie, 2008, h. 23:00-24:02
Bucureºti, România