[herbert]

Andrei Plesu are o savuroasa rubrica saptamanala in Adevarul literar si artistic.

Despre dieta la televizor

Telecomanda lui Plesu
de Andrei Plesu (2008-08-06)

Din cînd în cînd, pe diferite posturi de televiziune, sînt invitaþi experþi în materie de dietã. Mã uit cu mare atenþie, pentru cã silueta e una din utopiile durabile ale vieþii mele. Dar nu numai silueta. Dincolo de cura de slãbire, aspir la regimul sãnãtos, hiper-igienic, garant al tinereþii fãrã bãtrîneþe.
Pe de altã parte, sînt ineducabil. Ezit, de cînd mã ºtiu, între ascezã ºi lãcomie, între Yoga ierbivorã ºi Michel Onfray. Am încercat tot soiul de acrobaþii alimentare, de la Scarsdale la Montignac (cu încurajatoarea sa formulã „Mãnînc, deci slãbesc!"), am experimentat ºi excesul ºi (mai rar) inaniþia. Nimic! Drept care, urmãresc diet-etica televizatã cu interes, dar fãrã iluzii.
Rezultatul este în-sã paradoxal: cu cît vãd mai mulþi fanatici ai abstinenþei, sau ai feluritelor monomanii salvatoare, cu atît devin mai sceptic ºi mai pofticios. „Specialiºtii" nu reuºesc sã mã convingã: sînt prea siguri de competenþa proprie ºi de eficacitatea reþetelor lor.
Au un entuziasm inuman pentru înfrînare, o euforie suspectã a retenþiei. Se mobilizeazã cu toþii pentru a discredita plãcerea, avînd, în acelaºi timp, aerul cã îþi oferã bucurii ascunse, ºtiute numai de ei ºi de adepþii lor. Nu þin minte nume.
Existã ºi genul atletic, muºchiulos, care recomandã o viaþã sportivã, ºi genul famelic, uºor neras, cu o sclipire neliniºtitoare în ochi, care pledeazã pentru crud ºi fibros. Existã ºi medici propriu-ziºi, în general mai rezonabili, dar ºi personaje amfibii, pe jumãtate medici, pe jumãtate vraci, de la care te poþi aºtepta la orice. (Am vãzut odatã, pe inenarabilul OTV, o doamnã specializatã în teoria ºi practica clismei, ambele expuse frugal, cam în patru ore, sub privirile ghiduº-somnolente ale patronului Diaconescu).
Trec peste inconsecvenþele spectaculoase ale dieteticii moderne care, de la an la an, îºi modificã discursul, fãrã complexe: untul e cînd bun cînd rãu, vinul roºu e cînd mai bun cînd mai rãu decît vinul alb, untura e cînd bunã cînd rea, fructele cînd bune cînd periculoase, lactatele – cînd paradisiace cînd riscante, uleiul de mãsline cînd bun (pentru greci ºi italieni) cînd rãu (pentru continentalii nemediteraneeni).
Teoriile mi se par la fel de bezmetice ca ºi sfaturile concrete. Cineva spune, de pildã, cã a bea lapte dupã faza alãptãrii infantile (cînd suptul e legitim) e a face ceva contra naturii. Altcineva concede cã se pot mînca sarmale, cu condiþia sã fie nefierte.
Un mic dejun sãnãtos e descris în termeni, dupã mine, apocaliptici: bei, la trezire, un litru ºi jumãtate de lichid, dupã care înghiþi patru mere, douã pere, trei portocale, patru kiwi ºi douã banane! Nu pot decît sã anticipez o devastatoare colitã. ªi sã întreb, cu inocenþa copilãriei: de ce? Ce vor sã facã toþi aceºti experþi cu preþiosul timp cîºtigat prin auto-flagelare alimentarã? În cel mai bun caz, o sã trãiascã mult numãrîndu-ºi merele matinale.
La sfîrºitul unui film documentar despre dietã, am vãzut, cîndva, un þãran cretan de 92 de ani dezvãluind, laconic, secretul longevitãþii sale: „Nu mãnînc decît trei lucruri: berbec, brînzã ºi rachiu". „ªi cu vegetalele cum rãmîne?" „Alea sînt pentru capre!".