Am vazut aseara Viridiana.
Cu toata amabilitatea mea fata de filme si cu tot fanatismul pe care i-l port lui Bunuel si grupului suprarealist cu care a convietuit ceva vreme (atat in Madrid cat si la Paris), nu mi-a placut chiar asa de mult. La nivel de subiect chiar m-a dezamagit, insa a compensat masiv prin redare, prin imagine, prin travelling-ul foarte muzical al camerei de filmat, ale carui miscari ferme dar echilibrate mi-au creat senzatia de plimbare (doh, travelling!) in interioarele superbe ale casei, in viata Viridianei si in viata cersetorilor.....
Mi-a placut rolul fiicei celei mici a servitoarei din casa - am numit-o eu mica profetzica
ea vede mereu un taur negru strabatand casa, adica prevesteste moartea, care are sa se si intample de altfel....
Ma uimeste mereu in filmele lui Bunuel modul in care gaseste sa ii directioneze pe actori in interpretarile lor: acestea sunt oarecum mecanice, cumva golite afectiv, ai senzatia ca citesc de pe prompter replicile si lipseste complet elemntul drama....asta e o kestie care ma atrage si ma respinge in acelasi timp....pe de o parte sunt sictirita complet de eforturile cu care joaca actorii in ziua de azi, mai ales la Hollywood si de incarcatura emotionala cu care se ornamenteaza azi filmele dar pe de alta parte, avand in vedere tema acestui film, care e tragica in sine, ma uimeste raceala cu care actorii isi poarta rolurile.....de altfel, sunt sigura ca e vorba strict de optiunea lui Bunuel, de a crea aceste lacune afective....
Un lucru m-a deranjat foarte tare: filmul incepe extraordinar de repede, momentele actiunii curg unele dupa altele cu o rapiditate uimitoare, se intampla foarte multe lucruri/minut, pana la un punct in care totul moare....si se transforma intr-o lalaiala enervanta (dupa moartea unchiului Viridianei, cand aceasta se apuca sa adune pe toti cersetorii intr-un adapost si sa le faca pomeni, ohhh!)....foarte foarte dezechilibrat, trece brusc de la o extrema epica la una lirica, adica de la culmea naratiunii la culmea poeziei