Mi s-a pãrut penibil sã scrii despre decesul propriilor rude/ animale, nici prin cap nu mi-ar fi trecut acum câteva luni cã eu însãmi voi contribui la acest topic.
Cum sã scrii despre un om obiºnuit, unul pe lângã care ai trecut aproape 8 luni, zi de zi, cu care ai discutat 5 minute la câte 2 zile? Cum sã scrii despre oamenii despre care nu ai avut, nu te-a interesat sã ºtii nimic? Cei care þi-au fãcut servicii colegiale, cei cãrora le-ai promis o bere, ºi încã o bere „când ne întâlnim în oraº”, dar cu care nu te-ai întâlnit aproape niciodatã?!
Dacã mi-aº putea folosi doar creierul aº zice cã s-a întâmplat cam aºa: el avea în jur de 40 de ani, dar nu-i dãdeai pentru cã era slab, cu pãrul încã negru ºi se îmbrãca foarte îngrijit, decent ºi modern, de altfel majoritatea discuþiilor noastre erau pe tema asta „îmi place cum þi-ai asortat cãmaºa, îmi palc cum îþi vin noii pantaloni”. Era primul care-mi amintea cã venise ora mesei: „gãlãgie” iar o sã rãmâi pe jos, dacã nu te grãbeºti”! Era tãcut, ºi discret, genul acela de discreþie care se scurge pe lângã pereþi, aproape ca o umbrã, era de-o umilinþã care nu te obliga decât la respect. Vreo 2 spãtâmâni nu l-am mai vãzut. Era în concediu. Când s-a întors arãta ca dracu’, roºu ºi ars ca un rac, m-am speriat când l-am vãzut, i-am zis „ce naiba ai fãcut, ai stat la plajã zi luminã?”. A zâmbit ºmechereºte „plajã pe naiba, am sudat, habar n-ai ce-am pe picioare, abia merg!”. L-am sfãtuit sã se ducã la farmacie ºi sã umble în papuci dacã-l deranjeazã pantofii, n-am temut sã nu-i rãmânã cicatrici. M-a ascultat, a ddoua zi a venit in sandale. Nu l-am întrebat ce-a sudat, nu m-a interesat. Nu ºtiu ce muzicã asculta, nu ºtiu ce facultate a fãcut, cred cã era ceva pe parte mecanicã, nu ºtiu dacã avea iubitã, nu ºtiu ce bere bea, ºi ce þigãri fuma, de ce era veºnic singur? ªtiu însã cã biroul lui era veºnic plin de planuri, cã-mi „furase” toate bibliorafturile goale, ºi cã ultima oarã când i-am fãcut rost de-o cutie de clipsuri i-am zis sã mai taie din berile ale pe care i le datoram! Mã doare sufletul cã n-am bãut nici mãcar una, împreunã!
Ieri am fãcut curat prin PC, sunt giga de poze ºi am de gând sã iau un HDD special pentru fotografie, am dat peste 2 poze pe care i le fãcusem în bântuirile mele cu bicicleta prin oraº. Am vrut sã-i trimit una, însã Picasa nu mi-a dat posibilitatea sã o trimit la mãrimea originalã, de peste 3 mega, a micºorat-o mult, drept urmare am salvat mailul în draft. Azi când l-am cãutat nu mai era. M-am enervat. Într-un final l-am gãsit in „sent”, am salvat numele fiºierului ºi m-am dus sã-l caut pe hard, numai cã nu ºtiu ce naiba s-a întâmplat cã în clipboard era cu totul altceva ºi mesajul dispãruse, nu l-am mai gãsit nici în „deleted”, nici pe webmail, mailul clicknet care mã ucide salvând pe server o copie a tot ceea ce primesc/ trimit, blocându-mi mailul la fiecare 4-5 luni, dacã nu ºterg manual totul.
Mã rog, de data asta „sent” era gol. Drept urmare m-am enervat ºi mai mult, ºi i-am zis lui Sorin „nu te pune cu mine, ºtii cât sunt de încãpãþânatã, tot dau eu de tine”. ªi-am dat. Dar ce folos, ce folos? Azi i-am lipit fotografia, cea de pe ecusonul magnetic, colegii lui n-aveau alta, pe un carton. O sã-l strâng de gât când o sã-l reîntâlnesc, pe el ºi pe toþi ceilalþi.
http://www.trilulilu.ro/Dragomara/d001a0920e3f67