[transilvana]

pai eu te inteleg foarte bine. Dar iti propun sa te gindesti la urmatoarele:

unu: cit din depresia asta iti vine de la filme si cit de la realitatea care le-a inspirat?

doi: ca sa faci filme frumoase si optimiste sau macar frumos curgatoare trebuie sa ai o anumita viziune despre cinema si rolul sau. Trebuie sa pornesti la drum cu ideea ca faci filme ca sa spui povesti si sa imbraci realitatea intr-o aura de romantism si speranta si incredere chiar si atunci cind nu e cazul (Spielberg se pricepe foarte bine la asta, sa stoarca emotii pozitive din situatii catastrofale). E si asta o functie a cinema-ului. Dar uite ca pe cineastii cu talent de la noi nu-i intereseaza asta. Sincer sper ca nu va veni ziua in care Puiu sau Mungiu vor incerca sa faca astfel de filme. Talentul si viziunea lor sint de alt tip (si, personal, le prefer). Ca sa faci un film bun despre optimism si speranta si finaluri de basm trebuie sa CREZI in asta. Or, daca cineastii nostri de pina acum nu cred, ce sa le faci? poate or aparea in viitor unii care au alta viziune asupra lumii.

trei: de ce nu scrii tu un scenariu? O frumoasa poveste de dragoste, contemporana si realista dar totodata plina de romantism si capabila sa ne redea increderea in sentimente si idealuri. Cu un final care sa ne unga pe inima fara sa fie cliseu sau sa sune fals. O poveste cu aer proaspat, care sa ne faca sa suspinam de drag si sa ne imbujoram de tandrete dar care in acelasi timp sa sune autentic. O poveste care sa ne ia pe sus cu aparenta ei usurinta dar totodata sa evoce profunzimea si complexitatea dragostei reale. Scrie-o si-ti promit ca-ti gasesc producatorul care s-o sustina si regizorul care s-o transpuna fara a rani retina.