|
s-a dat, stiti si voi, Breaking the waves la Republik. Ocazie cu care m-am uitat si eu la filmul asta. Cam o saptamana mi-a luat. Ocazie cu care am putut sa conchid: nu imi place individul asta, von Trier. Banuiam eu ca nu imi place, dar cu acest film, m-am convins.
M-am indragostit de el cu Dogville, am aprofundat si cristalizat iubirea pt el odata cu Dogma1, Festen, sentimentele mele au inceput sa se degradeze odata cu Dancer in the dark, dupa Europa m-am gandit ca oricine merita o sansa si ca in fond Trier poate vorbi si frumos insa odata cu Breaking the waves m-am decis: divortez!
Este extraordinara Emily Watson, este extraordinar personajul ei din acest film, e de o complexitate si de un rafinament abisal pe care nu l-am mai intalnit vreodata la un personaj....este atat de primitiva si de naturala si de "normala" in anomaliile ei, si este atat de egala cu sine incat nu ai cum sa nu te opresti si sa te intrebi: ce e normalitate? cu ce o raportam? trebuie raportata la ceva?
asta a fost miezul filmului pt mine, asta a fost tot ce a contat. in rest, e o lalaiala mult prea lunga, putine din scene sunt relevante pt personajul principal (caci filmul este numai despre aceasta femeie ratacitoare). Nu sunt un mare fan al realismului din film, dimpotriva imi place ceea ce depaseste segmentul acesta ingust, insa breaking the waves are tendinta sa exagereze doar de dragul amplificarii unor potentiale stari ale spectatorilor. adica gratuit. ceea ce nu e frumos! si nici corect!
|