[silver_boy]

Sportul alb
de Cristian Tudor POPESCU | 08 IULIE 2008


Orice patã de culoare pe costumele albe ale lui Roger ºi Rafael m-ar fi fãcut sã mã înfior ca o patã de sânge sau noroi. All England þine la vechiul supranume al tenisului, sportul alb, ºi bine ar fi sã nu renunþe câtã vreme se va mai juca tenis pe aceastã planetã. Cum altfel decât în alb ar fi putut fi înveºmântaþi Rafael ºi Roger, cu pãrul prins în bandane albe, ca douã jertfe tinere în templul verde neguros al zeului Wimbledon?
Nadal ºi Federer ºi-au dat ºi sufletul din ei pentru o lume mai bunã. Aþi tresãrit, v-a zgâriat urechea expresia asta, aþi auzit-o de mii de ori, rostitã în zeci de feluri de politicieni, de biznismeni, de vedete, de filantropi. N-ar trebui, pentru cã Federer ºi Nadal au vorbit puþin ºi au luptat unul cu celãlalt ºi fiecare cu sine însuºi zi de varã pânã-n searã, în cel mai lung meci din istoria finalelor de la Wimbledon. N-am mai tremurat aºa de la Nãstase-Smith din 1972, tot cinci seturi. Dezlãnþuirea de voinþã, încordarea chinuitoare a spiritului ºi trupului, curajul înfricoºãtor cu care ºi-au asumat execuþii la limitã când totul stãtea într-un fir de iarbã, parcã fãceau fileul sã se umfle când într-o parte, când în alta, mai mult decât vântul.

Sã vezi cele mai bune passing shots din tot turneul executate la minge de meci, Nadal cu stânga sa nimicitoare, Federer cu reverul laser, asta înseamnã intrarea în zonã, acea stare în care spiritul dominã materia ºi curbeazã altfel spaþiul. Uitându-mã la contrele cu garda jos pe care le schimbau spartanul Nadal ºi atenianul Federer, n-am putut sã nu mã gândesc ce s-ar fi întâmplat în aceastã finalã dacã unul dintre cei doi ar fi fost antrenat de Victor Piþurcã, presupunând cã acesta se pricepe ºi la tenis, ºi în tenis ar exista 0-0.

În aceastã atmosferã de competiþie sãlbaticã, de teribilã sete de victorie, în liniºtea în care Federer sau Nadal bãteau mingea de pãmânt ca sã serveascã, se auzea desluºit absenþa urâtului. Nici o încercare de a triºa, de a lovi sub centurã, nici o privire rea, nici o înjurãturã, numai rãcnete scurte, fãlci strânse, respect pentru adversar, cinste ºi bãrbãþie. Zi de zi vedem pe ecranele patriei oameni aflaþi în meciuri negre cu alþi oameni. Aici, orice mijloace sunt permise: insulta, denigrarea, ameninþarea, fãþãrnicia, preºul tras de sub picioare, lovitura pe la spate. Trãim într-un aer des de urã, ranchiunã ºi minciunã.

La Wimbledon scrie deasupra intrãrii „Triumful ºi Dezastrul de-i întâlneºti în cale/ªi impostorii-aceºtia sã-i poþi privi la fel”, în vreme ce deasupra intrãrii în salonul de protocol de la aeroportul „Henri Coandã” scrie cu litere roºii fluorescente „Doboarã-l pe celãlalt cu orice preþ ºi suie-te tu în locul lui”. La noi nu e gazon englezesc, e zgurã multã ºi se joacã tenis cu ºosete murdare pânã în albul ochilor.

Pentru mine e o pedeapsã faptul cã sunt chemat sã comentez încãierãri politice, ºi nu meciuri de tenis. Asta pentru cã îndrãznesc sã sper cã aceia care au vãzut minunata întâlnire din iarbã între Nadal ºi Federer au putut sã uite, mãcar pentru câteva ore, devastator de româneasca zicere a lui Toma Caragiu: C-aºa e-n tenis!...