"Spovedanie la Tanacu" - Non-fiction theater
Sobru ºi exploziv, despre misterul vieþii
De ce un spectacol de teatru despre notoriul omor din culpã (în mãsura în care i se poate aplica o asemenea încadrare) care a ºocat în 2005 atât România, cât ºi toatã acea parte din mapamond preocupatã ºi de alte ºtiri decât cele de la o lungime de nas distanþã?
Rãspunsul se gãseºte în locul cel mai firesc - totodatã însãºi sursa spectacolului: volumul de prozã documentarã "Spovedanie la Tanacu"
("Deathly Confession"), publicat de Tatiana Niculescu Bran în 2006. Construit cu o admirabilã stãpânire a mijloacelor literaturii de
non-fiction, consacratã cu drepturi depline de la celebra
"In Cold Blood" a lui Truman Capote încoace, acest roman jurnalistic are marele merit de a sintetiza în cel mai relevant mod toþi vectorii convergenþi a cãror coliziune a declanºat atrocitatea din 2005. Ca atare, se relevã faptul cã atât cartea, cât ºi dramatizarea ei, sunt departe de a se referi la "un caz izolat", nesemnificativ, asemenea accidentelor de circulaþie sau deceselor din culpã medicalã. Prin însãºi natura sa, falsul exorcism de la Tanacu ridicã o serie de probleme fundamentale ale umanitãþii contemporane, organizate concentric (de la perimetrul strict local, pânã la diverse implicaþii de cel mai general ordin), ºi cu semnificaþii dezvoltate în profunzime (începând cu nivelul dramelor anodine, pentru a ajunge la "misterul paradoxului vieþii" menþionat de Andrei ªerban într-un interviu recent.
Chiar în acea perioadã, am postat pe Novopress un comentariu dezvoltat despre Tanacu - între timp, devenit indisponibil, aºa cã-l reiau
aici. Ca atare, în aceste rânduri mã voi ocupa numai de relaþia dintre caz, carte ºi, în primul rând, spectacol.
Aºadar, lucrarea Tatianei Niculescu Bran relevã întregul sistem de fenomene relevate de cãtre incidentul Tanacu: brambureala administrativã localã, cu responsabilitãþi pasate ca o minge de baschet între instituþiile clericale, medicale ºi legale; intrigile ºi meschinãriile din cadrul ierarhiei episcopale; indolenþa ºi incompetenþa cadrelor medicale; buimãceala organelor de anchetã; apoi, într-un context mult mai cuprinzãtor, oripilanta degenerare la nivel social ºi cultural de ansamblu: dezumanizarea din universul caselor de copii (unde au crescut Irina Cronici ºi Sora Chiþa), cu ierarhii interne de tip haitã, erotomanie obsesivã, abuzuri sexuale, exploatare porno-pedofilã; idolatrizarea "eroilor" de arte marþiale gen Jackie Chan; iluzia chivernisirii prin cãutarea de slujbe în Occident; haosul ciocnirii de culturi (mai degrabã decât "civilizaþii"), în contextul globalizãrii forþate ºi al integrãrii europene în pas de marº; viziunea schematicã ºi ignorantã asupra vieþii religioase, inclusiv din partea monahilor ºi a unor clerici care nu fac decât sã aplice robotic serii simplificate, luate de gata, ale canoanelor bisericeºti ºi preceptelor biblice.
Pe scurt, acesta este sistemul pe care se structureazã incitanta montare realizatã de cãtre "Academia Itinerantã Andrei ªerban", începând din 2007, în cadrul unui laborator de creaþie. Premiera mondialã a avut loc la New York, iar în Bucureºti spectacolul s-a jucat la Odeon, zilnic în perioada 12-16 mai 2008. Urmeazã un turneu prin þarã, un altul de ordin european, ºi n-ar fi exclusã o revenire pe scena bucureºteanã, în toamnã - eventual în cadrul Festivalului Naþional de Teatru.
Un prim element extrem de interesant al actualei viziuni ºerbaniene îl constituie conceptul de "teatru documentar", caracterizat atât prin natura de non-ficþiune a subiectului, cât ºi prin decizia regisoralã de ansamblu. Montarea foloseºte mijloace minimalisme, de o "sãrãcie" cu sugestii aproape grotowskiene, grupând actorii ºi cele câteva elemente strict necesare de scenografie într-o formulã scenicã elisabetanã: trei grupuri de banchete pe gradene instalate direct pe scenã, lãsând nefolositã sala propriu-zisã de la Majestic. În fundal, un ecran pe care se proiecteazã imagini document: interviuri cu Daniel Corogeanu ºi Sora Chiþa, momente cu maicile psalmodiind, drumul inculpaþilor între maºini ºi tribunal, ba chiar ºi douã fotografii ale Irinei Cornici - una în poziþie de arte marþiale, cealaltã într-o þipãtoare rochie roºie, cu pãlãrie. Toate aceste elemente vizuale îºi regãsesc expresia în scenã, prin relaþii de analogie dezvoltate în paralel - de exemplu, interpreþii personajelor reale intervievate, rostind simultan aceleaºi replici, ca un fel de play-back în decor de post-sincron. De menþionat cã imaginile fac parte din filmul documentar
"Spovedanie la Tanacu" realizat în paralel cu cartea, de cãtre Mirel Bran, soþul autoarei.
Aºa cum ne-am obiºnuit la Andrei ªerban, trupa coagulatã în cadrul laboratorului de creaþie al Academiei Itinerante se comportã ca un organism multi-individual viu ºi atent coordonat, înscriind fiecare personaj în sistemul colectiv ºi, aici, evitând orice proeminenþe ºi încercãri de virtuozitate actoriceascã. O idee interesantã ºi întru totul legitimã de distribuþie constã în dedublarea Irinei, cu ajutorul interpretelor Ramona Dumitrana ºi Andrea Tokai: cele douã Irine coexistã discret pe scenã, fãrã specularea ostentativã a acestui procedeu bazat pe schizofrenia de care suferã personajul, a cãrei intrare în crizã e declanºatã de momentul împãrtãºaniei, pentru a se escalada printr-o isterie tot mai violentã care culmineazã cu crucificarea ºi moartea (moment când "adevãrata Irina", cea pe care formula scenicã o sugereazã ca reprezentând esenþa umanã, neadulteratã, a bolnavei, apare îmbrãcatã cu rochia ºi pãlãria roºie - evident, în tandem cu imaginea ei fotograficã).
Cea mai puternicã - ºi importantã - stare transmisã de autor este echidistanþa. Din start, Andrei ªerban nu ºi-a propus sã acuze pe nimeni - atitudine foarte vizibilã mai ales în raport cu personajul stareþului, conturat ca un biet ignorant hirotonisit în pripã ºi complet depãºit de evenimente. Corogeanu funcþioneazã în primul rând prin imaginile sale reale, de interviu, dublate de prezenþa discretã, deºi centralã, a personajului scenic. Compune un tandem credibil cu el maica stareþã, cea care "a fãcut ºcoala de asistente medicale", iar în jurul lor evolueazã într-o coregrafie precisã ºi lipsitã de stridenþe grupul celorlalte patru cãlugãriþe. Înþelegem clar cã, iniþial, nefericiþii încercaserã sã rezolve situaþia pe cale fireascã, trimiþând bolnava la spital - numai pentru ca medicii sã se spele pe mâini, sub pretextul unei cuvioºenii de panaramã ("Luaþi-o înapoi la mãnãstire, acolo e loc sfânt, rugãciunile au s-o ajute!"). În acest sens, din pãcate, cadrele medicale sunt portretizate în tuºe caricaturale cam groase - iar episcopul se distinge printr-o ostentaþie de-a dreptul cabotinã. Paradoxal, cel mai credibil din galeria înconjurãtoare este poliþistul, compus de Relu Poalelungi într-o cheie realistã ponderatã - mai ales în comentariul sãu comic scurt, dar percutant, dinaintea finalului.
O atenþie aparte meritã scenografia compusã de Oana Lazãr, care preia creator concepþia plasticã a versiunii anterioare de la New York, dovedind ºtiinþa de a valorifica la maximum un minimum de elemente: pe lângã funcþionalitatea celor câteva piese de mobilier, în majoritate de un negru neutru, pierdut în peisaj, se distinge pata albã pusã de masa "anchetatorilor" în dreapta scenei, ºi prezenþa straniei cruci de culoarea naturalã a lemnului, în centru-stânga, cãrora li se mai adaugã modulul rulant ce semnificã spitalul de boli mintale. Extrem de expresivã explozia vizual-bolnãvicioasã din final, cu "reconstituirea de la cârciumã": costume frivole, concepute cu meticulozitatea proprie unei profesioniste în design vestimentar, printre ziarele ghemotocite care inundã toatã scena - basculând în extrema opusã sobrietatea raselor monahale de pânã atunci. Se impune cã subliniem ºi efortul tehnic foarte stilizat, ºi perfect coordonat, al combinãrii dintre soundtrack ºi proiecþiile foto-video, prin care tehnicianul de sunet Alexandru Constantin completeazã dezvoltarea scenicã în sfera concentricã a teatrului documentar - într-un dialog, o conversaþie susþintã constant, cum afirmã Andrei ªerban despre esenþa teatrului, în raport cu menirea sa de a încerca la nesfârºit sã înþeleagã ºi sã trãiascã un mister al cãrui unic deþinãtor este Dumnezeu: mesajul vieþii. Prin combinaþia sa de sobrietate ºi dezlãnþuire explozivã,
"Spovedanie la Tanacu" cheamã, din nou, la meditaþii consistente asupra acestui mister major, abþinându-se sã dea vreun rãspuns tranºant.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
17 mai, 2008, h. 12:30-14:17
Bucureºti, România