|
Pentru ca am constatat pe acest site ca spectatorii "profesionisti" se impart in doua categorii, cei ca mine (care credem ca meseria trebuie sa primeze) si cei ca als (care crede ca e mai bun ce e sui, si in afara normei), ma vad nevoit sa revin si sa clarific.
Orice scenariu, scurt sau lung, scris prost, ca dramaturgie sau psihologie, ma irita pentru ca nu le poti reinventa, ele sint domenii care nu functioneaza decit cind sint respectate in esenta lor. Psihologia e una singura, omul asa functioneaza si va functiona mereu, de asta nu se poate inventa un nou mod de a functiona in lume decit cel pe care il cunoastem cu totii.
Ma enerveaza cind mi se spune ca X film e bun, ca e de arta, si eu vad ca e ca o femeie care ar fi frumoasa daca s-ar ingriji, insa ce sa fac daca are urdori la ochi, parul murdar si netesalat si mincare intre dinti! E chiar atit de mult sa ceri unui produs filmic, sa-i zic, ca termenul de arta e putin prea mult sa-l folosim toata ziua buna ziua doar ca sa ne dam noi cunoscatori fini, sa iasa in lume doar cu o minima ingrijire cosmetica?
Si, in plus, e foarte nasol pentru cultura insasi a acelei societati cind receptorii care cad pe spate la un film sui si il sustin pe autor in loc sa-l retrimita la masa de proiectat sau unde e nevoie, poate doar doi pasi inapoi, il sustin si-l fac sa creada ca e bun, fiindca e "artist". iar omul, stiindu-se imperfect, pluseaza si incepe sa se dea rotund si nu mai invata nimic, si pe urma te trezesti ca ai creat un monstru care te va musca de c... si nu numai, cind ti-e lumea mai draga.
Ati vazut doar cazul heather mills, bietul mccartney a crezut ca e un om milos si face un lucru frumos ca ia o tipa cu picior de lemn, si cind si-a dat el seama, ea ii luase deja jumatate de avere!
|