[silver_boy]

de Herta Muller aflam intaia oara din revista Letrre Internationale , pe la jumatatea anilor 90...de atunci am citit tot ce-am prins prin publicatiile culturale ( fragmente de proza , foarte multe interviuri, etc)
E, printre altele, si singurul autor de origina romana nominalizat la premiul Nobel ...(in anii 80 a fost interzisa, trimisa la reeducare... uhhh, in ce lume neverosimil-obtuza am trait...
Sunt cateva autoare pe care le indragesc mult, Adriana Bittel, Simona Popescu, Gabriela Melinescu, Nora Iuga, Ileana Mãlãncioiu...printre ele, si Herta Muller, despre a carei vizitã, domnul "Pleºa" ( vezi mai jos) scrie in editorialul din Dilema...
( asta cu domnu Plesa m-a distrat teribil, mi-a adus aminte de telefonul dat la redactia Humanitas de o doamna respectabila care a intrebat, cât se poate de politicos, daca isi poate procura direct de la editura volumul " Despre Ingineri" ...-: )))



Andrei PLEªU | nici aºa, nici altminteri
Riscul de a fi (fost) român

Herta Müller a venit din nou în România. De ce vrea Herta Müller sã vinã, din cînd în cînd, în þara ei de baºtinã? Succesului pe care îl are de multã vreme în Germania ºi peste tot în lume, nu þine, probabil, cu tot dinadinsul sã-i adauge cîteva aplauze dîmboviþene. A luat toate premiile care se puteau lua, a fost subiect de monografii compacte ºi materie pentru sobre teze de doctorat. A fost propusã de nemþi pentru Premiul Nobel. Ce sã caute în România? Cei mai mulþi ºi mai buni prieteni ai ei nu mai sînt aici, iar suflarea autohtonã, sufocatã de urgenþe, scandaluri ºi conflicte intestine, nu se înghesuie sã o trateze sãrbãtoreºte. ªi totuºi ea vine. Probabil dintr-un soi de amor nevindecabil, din dorinþa de a revizita cearcãnul de pãmînt în care era sã-ºi lase oasele, pe vremea disidenþei bãnãþene. E intensã, melancolicã ºi necomplezentã, cum e întotdeauna. E bine primitã? De admiratori, prieteni ºi douã-trei instituþii, da. Dar existã ceva în alcãtuirea generalã a patriei, care n-o poate absorbi. Ceva care o împinge înapoi, spre penumbrele anilor ’80, spre hãrþuielile rudimentare ale vigilenþei poliþieneºti, spre mirosul acru al þãriºoarei, mereu gata sã te pedepseascã dacã o creditezi prea tare.

Am ales un hotel nepretenþios, dar decent, din zona Moºilor. Herta putea, astfel, sã vinã la NEC pe jos, în cîteva minute. A doua zi, doi jurnaliºti au venit sã-i ia un interviu. La hotel, în lobby. Au vrut sã-i facã ºi o pozã, cînd, dintr-odatã, ºi-a fãcut apariþia un bãiat pãtrat de sus pînã jos, care a încercat sã le smulgã aparatul. Fotografiatul interzis! „Aºa e peste tot în lume!“ – scanda, competent, individul cu pricina, presupunînd cã cei din jur, Herta mai ales, tocmai au venit din provincie. S-ar fi zis cã o cazasem pe invitata mea într-un obiectiv militar. În final, insul cu interdicþia a reuºit sã sperie pe toatã lumea. Am încercat sã vorbesc cu patronul, dar n-am ajuns decît la nivel de recepþie, unde o doamnã care nu mã scotea din „dl Pleºa“ încerca sã-ºi cearã scuze. Mai tîrziu, un prieten comun venit sã o salute pe scriitoare a rugat sã fie anunþatã în camerã cã a sosit. I s-a cerut, prompt, sã completeze o „fiºã de vizitã“! Prietenul a mai observat cã, pe drumul spre hotel, a fost însoþit „discret“ de cineva în cãmaºã albã care, apoi, a zãbovit cîteva clipe la recepþie, rãsfoind, aferat, ziarele. Mangafaua a continuat sã-l urmeze ºi dupã ce, cu Herta împreunã, au ieºit la plimbare. Am decis sã renunþ la serviciile hotelului ºi sã o invit pe stupefiata clientã într-o camerã de la NEC. În ziua urmãtoare, directoarea noastrã a luat legãtura cu managerul „stabilimentului“, care a dat de înþeles cã majoritatea hotelurilor de mici dimensiuni sînt „servite“ de o indefinibilã reþea de „experþi“, de acelaºi calibru ºi de aceeaºi obedienþã ca ºi amicul care pãzea lobby-ul de fotografi.


N-am avut niciodatã pasiunea scenariilor ºi m-am ferit sã supraapreciez vigilenþa, eficienþa ºi capacitãþile machiavelice ale vechii Securitãþi. Nu cred, nu vreau sã cred cã Herta Müller prezintã încã vreun interes special pentru „sistem“, fie cã e vorba de bãieþi vechi sau de urmaºii ºi urmaºii urmaºilor lor. Cred cã e vorba de reflexe cretine, de inerþii triste, de tembelism ºi de prostie. Cred cã e vorba de hotelieri care, avînd de ales între muºterii ºi felurite reþele interlope, încã aleg reþelele. Nici pînã azi nu mi s-a dat o explicaþie plauzibilã pentru chestia cu „fiºa de vizitã“, un document de care n-am auzit niciodatã. Regret, oricum, cã toate astea i s-au întîmplat tocmai Hertei Müller, care trebuia, mai curînd, sã fie ajutatã sã uite. Ea se confruntã, în continuare, cu riscul de a fi (fost) român, cu arbitrarul unei þãri încã neaºezate, cu neprofesionismul unor ziariºti care îþi pun în gurã ce n-ai spus (cãci n-a fost scutitã nici de asta, dupã cum o aratã un interviu din Evenimentul zilei), în sfîrºit, cu durerea de a fi împiedicat sã regãseºti þara din care ai plecat, într-o versiune primitoare, calmã, îmbunãtãþitã. Sper, fãrã prea multã energie, ca Herta sã ne viziteze în continuare. Sper sã o pot convinge, într-o bunã zi, sprijinit în baston, puþin surd, miop ºi ºubred, cã România e, totuºi, frecventabilã, cã, aºa cum îmi spunea cîndva profesorul Ion Frunzetti, e ceva de iubit aici, în ciuda tuturor aparenþelor.