O tragedie româneascã
de Cristian Tudor POPESCU | 21 APRILIE 2008
Tragicul cam lipseºte din cultura ºi civilizaþia româneascã. Nu ne dau afarã din þarã sfinþii ºi martirii, aºa cã tragedia se înjghebeazã ºi ea cu cine poate. Ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu e o tragedie.
În Supravieþuitorul e vorba de un regizor-actor. Aproape octogenar, actorul-regizor mai face un film înviind fantome de carton ale tinereþii sale, care, cu trecerea deceniilor, au devenit ºi mai jalnice. Aceleaºi pistoale, aceleaºi zâmbete, aceleaºi pãlãrii, doar alte Mãrii. Împuºcãturi reverberate ca la Detunata. Înalt preafericitul comisar Moldovan face din nou slalom printre gloanþe în vreme ce accidentul vascular cerebral îl pândeºte în spatele ochilor înecaþi în pungi ºi riduri. Bãtrânul Limbã se strãduieºte iarãºi sã te facã sã râzi, dar nu reuºeºte decât sã-þi nascã întrebarea: Cum aratã moartea la þigani, când nu mai au ore de zbor? De râs râzi doar la sincronul buzelor cu vorbele persoanelor, brodit ca la o transmisie de pe Jupiter. Nu existã în acest film nici un singur gest care sã nu fie fals, nici o singurã vorbã care sã nu fie goalã, un cabotinism mulþumit, maimuþãrindu-se pe sine, dirijeazã toate relaþiile dintre personaje, caricaturi la puterea a doua. Pânã ºi defilarea Ilenei Lazariuc la nudul gol nu-þi trezeºte decât curiozitatea de a ºti unde are silicoane ºi unde nu. Oricum, mai bine decât Loredana Groza, care ia la un moment dat filmul în antreprizã, trãgând un dancing ºi o cântare, un dancing ºi o cântare, ºi încã douã, ºi încã trei, de te-ntrebi dacã Moldovan nu era cumva coregraf, nu comisar.
Existã în Supravieþuitorul o teribilã prospeþime a nãtângiei cinematografice, în ciuda vârstei înaintate a mai tuturor celor amestecaþi în el. Am vãzut filme de bãtrâneþe ºi de moarte ale unor uriaºi regizori: Tinereþe fãrã tinereþe al uriaºului Ford Coppola are incredibile momente de cineamatorism la limita oligofreniei. Eyes wide shut, testamentul lui Kubrick, e doar o bicisnicã umbrã a Portocalei Mecanice sau a Odiseei Spaþiale – 2001. Sunt filme proaste. Dar undeva în adâncul imaginilor se simte cãutarea disperatã a încã unui strop de graþie divinã, conºtiinþa dureroasã a glandei artistice uscate, neîmpãcarea cu sfârºitul artei înaintea sfârºitului vieþii. Ars brevis, vita longa. Uneori, prea lungã.
Sergiu Nicolaescu nu e numai un Supravieþuitor, dar ºi un Nemuritor. Nici o angoasã, nici o îndoialã nu îl clatinã la apusul cãlãtoriei sale prin lume: livreazã cu vãditã satisfacþie maselor de bizoni acelaºi kivetsch cinematografic care l-a consacrat. Pentru mine rãmâne tragic faptul cã poþi sã trãieºti zeci de ani ºi sã faci zeci de filme fãrã sã ºtii la sfârºit cum aratã cu adevãrat sufletul cinematografului. ªi nu vreau sã mã întreb ce-ai înþeles atunci din cinemaul propriei tale vieþi.
Pentru acest sentiment cu care am ieºit din sala Studio, Supravieþuitorul e un film bun, pe care a meritat sã-l vãd. Locul meu era acolo, rezervat, întrucât pe zi ce trece sunt ºi eu tot mai mult o fantomã de pe vremea comisarului Moldovan.
[email protected]