|
recunosc ca albume de arta am avut de mic copil si ca mi-a fost mai usor sa le parcurg decat sa merg la cinemateca. caci si atunci ca si acum nu prea aveam parte de filme de calitate. am vazut insa pasolini, truffaut, antonioni, bergman etc. nici neorealismul italian nu mi-a scapat. n-am citit multa critica de film, in schimb recunosc ca m-a pasionat critica de arta (pictura, sculptura, arta moderna). am avut conctact cu biblioteca americana, unde am tras cateva guri de aer proaspat. revenind la film, discutia imi prinde bine, insa as prefera sa-mi pastrez si unele opinii, mai ales cele care nu tin de film, cu ar fi chestiunea 'lumea e saraca'. nu sunt deci un spectator super avizat, dar nu-s nici dus cu pluta. sau am un picior pe pluta, dar nu mai mult.
televiziunea nu compune, ci inregistreaza. cinematograful underground, neinregimentat, are multe pelicule filmate 'in priza directa'. de arta video nu mai vorbesc. aici din contra, nu mai primeaza ideea de frumusete, ci de verism, de cadru filmat pe viu. ti-as fi recomandat expozitia de arta video de la dalles.
dogma e un exemplu graitor. nu vad frumusete in dogma, nu vad cautarea cadrelor compuse, a regiei, a 'picturii prin lumina'. din contra, dogma lupta impotriva filmului clasic, a muzicii de film.
spre deosebire de tine, sunt foarte atent la ce aud despre un film, mai mult la nivel senzorial. inainte de a vedea mdl am intrebat un bun prieten cum e filmul, si mi-a raspuns: 'puah! parca nici nu e film, zici ca e reportaj. se plimba cu camera ca bezmeticii, te ameteste.' nu l-am crezut, dar dupa ce l-am vizionat n-am putut scapa de impresia de televiziune, si cred ca multi au avut aceasta senzatie.
neoralismul italian nu trezeste impresia de 'priza directa'. nu intalnesc deloc dinamismul si duritatea din mdl, care - din nou - seamana mai mult cu televiziunea decat cu filmul. de fapt pana si in serialele comerciale apare povestea asta cu camera pe umar, parca in NYPD. deci o fi ceva la mijloc.
|