[Pitbull]

"There Will Be Blood" - Wajda, Kubrick, Huston, Welles...
Reverenþios, în siajul marilor clasici

De ce e genial "Rosebud"? Lãsând la o parte trimiterea la mugurul feminitãþii lui Marion Davis (un banc genial în sine), sãniuþa lui Charlie Kane e recunoscutã drept una dintre cele mai laconice chei ale unui destin omenesc prin faptul cã prilejuieºte decriptarea retrospectivã a filmului într-un sens aproape karmic: Kane nu era pregãtit spiritual pentru acea putere pe care urma sã i-o dãruiascã, în cele din urmã, ambiþia nesãbuitã a mamei. Doar o opticã tezistã ar putea interpreta "Citizen Kane" ca pe un pamflet de stânga la adresa capitalismului. Capodopera lui Orson Welles nu dezbate datumul oligarhiei ca atare, ci tema mult mai complexã, dramaticã ºi dificilã a parvenitismului.
Filmul lui Paul Thomas Anderson evitã tendinþa veleitarã a unui eventual paralelism nu numai fiindcã romanul original, "Oil!", a fost publicat de Upton Sinclair încã din 1927, ci ºi prin faptul cã, spre deosebire de laicul "...Kane", analizeazã traiectoria dezumanizãrii într-o foarte incitantã relaþie cu instituþia religioasã, pe care avem ºansa s-o urmãrim sublimatã interpretativ de un cuplu actoricesc fascinant: Daniel Day-Lewis ºi Paul Dano - arivistul ºi clericul.
(Ar mai fi momentul, poate, sã amintim ºi dualitatea de percepþie asupra lui Upton Sinclair, care în perioada carierei sale politice, imediat dupã ce scrisese "Oil!", era acuzat din partea conservatorilor de simpatii stângiste, câtã vreme comuniºtii americani nu-l scoteau din bampir capitalist - ceea ce, iarãºi, oferã o cheie utilã pentru descifrarea filmului inspirat de romanul lui.)
Încã din prolog, se impune tensiunea potenþialã irezistibilã, de-a dreptul autistã în închistarea ei, dintre fanatic ºi obsesie. Efectiv, primele douãsprezece minute, lipsite de dialog ºi comentate numai de inspiratele acorduri muzicale ale lui Jonny Greenwood, urmãrindu-l pe Daniel Plainview în puþurile sale de argint unde va gãsi drumul spre petrol, amorseazã atât dramaturgia întregului film, cât ºi energia potenþialã a non-eroicului protagonist cãruia Day-Lewis îl va compune atât de captivant degenerarea, de la antreprenorul cald, tuºant, charismatic, nedespãrþit de (se crede) fiul sãu, pe calea ambiþiilor în crescendo marcate de izbucniri violente tot mai dese, atât necontrolat-temperamentale, cât ºi ucigãtoare cu sânge rece, pânã la bruta grobianã din memorabila secvenþã finalã a hãrþuielii criminale pe culoarele de bowling. În tandem cu el, Paul Dano compune dublul portret al gemenilor Sunday, dar mai ales al lui Eli, predicatorul evanghelist ºi tãmãduitorul prin credinþã cuviincios, suav, eterat, dezlãnþuindu-se grotesc în ritualurile de exorcizare ºi botez, pentru a se descompune isteric în momentele de laºitate.
În jurul acestor douã personaje centrale îºi structureazã Andreson (regisor ºi scenarist deopotrivã) demonstraþia privitoare la dezumanizarea prin rapacitate, ambiþie ºi fanatism, potenþatã de ambele deraieri raportate la credinþã - spre prozelitismul religiei ca show ºi business (Sunday), ca ºi pe calea negaþionsimului ateu (Plainview). Deºi lung ºi static, filmul capteazã spectatorul cu ajutorul ritmului interior ºi mai ales al cârligelor de caracterizare umanã - cãrora li se adaugã elementele stilistice seducãtoare ale imaginii lui Robert Elswith, de o plasticitate extrem de expresivã (mai ales în planurile-secvenþã de minute întregi, unde rãgazul contemplaþiei se suprapune peste câte un abia perceptibil travelling sau zoom, acumulator de tensiuni).
Indiscutabil, lucru recunoscut chiar ºi de cãtre denigratorii filmului (care-i acuzã în primul rând lentoarea), piscul valoric al operei rãmâne Daniel Day-Lewis, creatorul unuia dintre cele mai complexe ºi penetrante portrete actoriceºti vãzute în ultimii ani. Drumul de la cumsecãdenia cordialã perfect mimatã (cãci Plainview este din capul locului un manipulator ipocrit) pânã la sfidãtoarea autodemascare finalã este jalonat de un elocvent limbaj corporal, o mimicã rafinatã ºi subtilã (de neuitat luciul neliniºtitor al acelor ochi mici, deasupra amãgitoarei mustãþi stufoase) dar, mai ales, o creaþie cu adevãrat antologicã la nivel vocal, orchestratã pe mii de nuanþe, toate sub o dominantã melodioasã cu inflexiuni discrete ale nebuniei de fond, pentru care actorul a folosit nenumãrate înregistrãri audio de epocã. Poate cã marea lui performanþã rãmâne aceea cã încã din primele secvenþe vorbite ne plaseazã într-o dilemã extrem de incomodã: avem în faþã un om blând, muncitor ºi de treabã, ºi nu înþelegem de ce simþim nevoia sã-l strângem de gât.
Apropo de Paul Dano, e semnificativ faptul cã acesta a fost distribuit iniþial doar în rolul episodic al lui Paul Sunday - dar, dupã câteva secvenþe filmate, Anderson l-a identificat în el pe Eli ºi, ca atare, a modificat scenariul, adãugându-le celor doi fraþi calitatea de gemeni identici, pentru ca Dano sã poatã juca ambele roluri. Dacã Daniel Day-Lewis se impune prin coerenþa implacabilã cu care-ºi urmãreºte traseul personajului de la aparenþã la esenþã, Paul Dano oferã o permanentã oscilaþie între sfialã ºi explozie, între subþiraticul zâmbet preacuvios ºi grimasa paranoicã a falsului profet pe care pasiunea religioasã iniþial sincerã îl îndepãrteazã tot mai mult, pe nesimþite, de adevãrata lui menire (ecuaþie completatã mai ales în punctul culminant al filmului, din galeria de bowling).
În aceeaºi secvenþã a bowlingului, Anderson profitã de ocazie pentru a schiþa o reverenþioasã plecãciune spre Kubrick, prin compoziþia simetric-ameninþãtoare a celor douã piste ºi contrastul cromatic între maroniul lemnãriei ºi albul pereþilor. Comentariile elogioase la adresa filmului conþin multe postulãri ale unei eventual "revoluþii stilistice" de facturã kubrickianã - ºi chiar dacã responsabilitatea ne trage de mânecã spre aprecieri mai moderate, nu putem nega totuºi faptul cã Paul Thomas Anderson se confirmã ca un veritabil stilist cu drepturi depline - nu numai fiindcã în perioada de pregãtire a filmului nu se culca niciodatã seara fãrã sã revadã "Comoara din Sierra Madre" a lui John Huston (1948). Spre cinstea lui, am aflat acest lucru citindu-i declaraþiile; nimic, în iconicitatea filmului, nu dã senzaþia de epigonism ostentativ.
Cu atât mai puþin i-aº putea suspecta asocierea cu altul dintre filmele mele favorite, "Pãmântul fãgãduinþei", de Wajda (1975), dupã Reymont, unde Daniel Olbrychski, Wojciech Pszoniak ºi Andrzej Sewerin portretizau un trio de tineri care, din întreprinzãtori "fermecãtori ºi inocenþi", îºi pierd treptat umanitatea în condiþiile boomului industrial din Polonia începtului de secol trecut - practic, aceeaºi epocã ºi acelaºi context istoric ca în "There Will Be Blood", excepþie fãcând doar coordonatele geografice. Evoluþia lui Plainview aminteºte frapant de a lui Karol Borowiecki, deºi cheile interpretative diferã - între accentele tot mai brutale ale lui Day-Lewis, ºi treptata închidere a lui Olbrychski într-un turn de gheaþã. Fapt este însã cã ºi unul ºi altul - ºi cu Orson Welles trei, ca sã închidem cercul! - ne vorbesc despre acelaºi lucru. Ceea ce face din oscarizabilul lui Anderson nu numai un film de privit, ci mai ales unul care-þi dã de gândit.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
15 februarie, 2008, h. 01:45-03:28
Bucureºti, România