|
Frumusetea nu doar ca este expresiva, dar in arta, foarte mult timp a fost singurul criteriu nascator de capodopere.
Uratul este gaselnita modernitatii. Ce jale e in muzica; urechea s-a obisnuit insa cu dizarmonia, cu cacofonia, si nu mai poate gusta decat acest gen de muzica care iti face capul si constiinta tandari. Pune-i un Bach omului contemporan. Va stramba din nas, se va plictisi. De ce? Pentru ca urechea lui a fost programata pentru un anumit gen de "muzica".
Frumosul nu se mai vinde bine. Femeile au ajuns sa fie considerate frumoase doar daca sunt cat mai asemanatoare scheletelor. Pleoape vinetii, coafuri de zombi, haine rupte, asta e trendul general: o oda adusa mortii ( nu reqviemul lui Mozart) o oda adusa "putreziciunii". Dar, intr-o lume din care omul l-a alungat pe Dumnezeu declarand suprem Dumnezeu e mort (sursa vietii de pana atunci murise deci) ce ar mai fi de vazut daca nu moarte?
Sigur ca Dumnezeu nu a murit atunci, dar si mai sigur este ca omul s-a sinucis in acel moment. Pentru unii lumea este urata si nu poate fi altfel si intr-adevar lumea lor este urata; a le lua acest adevar propriu este ca si cum i-ai condamna a doua oara la o viata lipsita de sens.
Frumusetea in arta aduce dupa sine misterul, taina. Renasterea l-a gasit pe om suficient de frumos pentru a-l cinsti ca pe Dumnezeu; asa zisa renastere pe care o traim acum este aceea in care omul a hotarat ca Dumnezeu e relativ asa ca oricine poate fi dumnezeu, inclusiv tanti Melus de la scara trei, totul e sa-si doreasca suficient de mult asta.
Omul imperfect, desi constient de imperfectiunea sa, nu mai poate transcende ( nu mai are catre ce ) asa ca devine din profund creator, un copiator, imitator.
Nu cred ca un astfel de om mai poate fi numit artist ci doar autor.
|