[Pitbull]

"Cocoºul decapitat" - Salam sãsesc... cu soia
Mediocru ºi frumos

Cred cã nimeni n-ar putea contesta principalele calitãþi ale noului film semnat de Radu Gabrea:
- conþinutul istoric, meritoriu prin încercarea de a aduce în prim plan un subiect semnificativ, dar puþin cunoscut: destinul ingrat al saºilor în Al Doilea Rãzboi Mondial, aºa cum a fost descris de romanul lui Eginald Schlattner;
- valenþele plastice ale imaginii lui Walter Kindler;
- acurateþea reconstituirii de epocã la nivel scenografic, prin remarcabilele eforturi ale producãtorului Florin Paraschiv.
Nici nu e de mirare cã avem de-a face cu un film atât de vizual, când Radu Gabrea ne-a obiºnuit de aproape patru decenii cu apetenþa sa pentru expresivitatea imagisticã, dupã cum a demonstrat-o remarcabilul "Prea mic pentru un rãzboi atât de mare" (premiat la Locarno, 1969), ba chiar ºi "Dincolo de nisipuri" (1973 - ale cãrui valenþe picturale au generat pânã ºi aprecieri elogioase conform cãrora ar fi fost "cel mai bun film românesc al anilor ºaptezeci"), sau, mai recent, "Rosenmil - o tragicã iubire" (1992).
La fel de puþin surprinzãtor este faptul cã autorul se apleacã din nou asupra unei acolade temporale dragi lui: vremurile celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial, abordate de pe poziþii partizane fãþiºe - la fel ca, de pildã, în celebrul serial "Urmãrirea", din 1971, despre curajuºii ilegaliºti ºi viteazul lor post de radio dinaintea eroicului 23 August (cu A mare!) 1944, inspirator al celebrei poezioare: "Foaie verde, baraboi / Am ajuns ca vai de noi: / De la Ness, la Ciripoi!", sau într-o aºa-zisã piesã de teatru montatã la T.V.R. prin 1994, despre o delirantã noapte de beþie între Eva Braun ºi Carla Petacci - cã, de, numai douã curve dezaxate i-ar fi putut iubi pe Führer ºi Il Duce (numit ºi acolo, într-o continuã odã a ignoranþei, "Ducele", deºi Mussolini nici vorbã de-a fi avut vreun titlu nobiliar: pentru cine nu ºtie, "Il Duce" înseamnã "Conducãtorul"; "duce", în italianã, se spune "duca"). Din pãcate, prin totala sa lipsã de imparþialitate istoricã, Radu Gabrea îºi submineazã propriul subiect, întrucât drama saºilor consta tocmai în plasarea lor în punctul nodal al unor conflicte de care erau mai mult sau mai puþin strãini. Ca atare, avem de-a face din nou (exact ca la Titus Popovici, Sergiu Nicolaescu, Manole Marcus ºi alþi dinozauri din perioada cinematografului cu soia), cu legionari mârºavi ºi grobieni, cu evrei angelici, cu germanofili isterici ºi cu þigani pitoresc-inocenþi. În loc ca multiplii poli conflictuali ai contextului sã se potenþeze reciproc, propulsând drama realã ºi ireductibilã a saºilor (care, cum livresc spune epilogul, "încã n-au gãsit capul cocoºului" - aducãtor de noroc, spre deosebire de fatalul trup), ei se fleºcãie prin tezism, decuplând total spectatorul din orice implicare alãturi de personaje ºi etnia lor.
Aceeaºi moleºealã rezultã ºi din construcþia neîngrijitã a scenariului, care nu reuºeºte sã structureze materialul romanesc într-o povestire cinematograficã închegatã corect. Acþiunea de desfãºoarã liniar ºi didactic, pe parcursul unei succesiuni de situaþii schematice în care abundã momentele de instrucþie ale "Hitlerjugend-ului sãsesc", filmate musai �* la Moº Teacã. Cele câteva tentative de a crea arcuri dramatice între funcþii eºueazã fie prin banalitate (relaþia dintre înfrãþirea de cruce, cu jurãmântul de credinþã, ºi trãdarea lui Hans Adolf de mai târziu), fie pentru cã autorul uitã ce voise cu ele (sugestia de homosexualitate dintre cei doi bãieþi).
La fel de amorf e ºi universul uman al filmului, cu excepþia sclipirilor disparate ale unor actriþe ca Victoria Cociaº ºi Alicja Bachleda. Protagonistul, David Zimmerschied, e searbãd ºi neconvingãtor, iar partenerul sãu, Axel Moustache, nu se distinge decât prin falsitãþi stridente - cei drept, la îndrumarea expresã a regisorului, care a propus o cheie interpretativã voit teatralã ºi grandilocventã, în tentativa sa de a proiecta asupra comportamentului de epocã perspectiva noastrã contemporanã privind stilul probabil de a vorbi al oamenilor din acele vremuri. Acelaºi aer "retro" voit, dar cu efect de bumerang, se remarcã în folosirea pleonasticã a muzicii; deºi partitura lui ªtefan Zorzor e extrem de inspiratã, ºi cu atât mai abil potenþatã de talentul unui maestru al sunetului ca Titi Fleancu, insistenþa pânã la saturaþie pe rolul ei ilustrativ, inclusiv prin faptul cã întotdeauna muzica repetã ceea ce se vede în imagine, o face de la un moment dat sã devinã cel puþin obositoare, dacã nu chiar iritantã. Nervozitatea precisã ºi creatoare ca de obicei a excelentei monteuze Melania Oproiu mai izbuteºte cât de cât sã imprime o sugestie de ritm unei trame construite sãlciu ºi narate amatoriceºte.
Poate cã cel mai grãitor rãmâne faptul cã, deºi se referã la un context uman sfâºietor, cu destine frânte, principii morale încãlcate dureros, trãdãri multiple ºi traume niciodatã vindecate, la nivel atât individual cât ºi etnic în ansamblu, filmul rãmâne impersonal ºi rece. Zadarnic am cãuta, pe tot parcursul lui, o secvenþã cu adevãrat inspiratã, o sclipire creatoare, o idee care sã clinteascã un muºchi, o palpitaþie, o lacrimã. Mã gândesc cu îngrijorare la faptul cã Radu Gabrea mai promite ºi un film despre pogromul de la Iaºi, urmat de un altul, privind repercusiunile în România ale Revoluþiei Maghiare din 1956. Dacã vor fi la fel de teziste ºi convenþionale, nu ne va mai rãmâne decât sã deplângem ratarea, de cãtre cinematograful românesc, a încã douã momente istorice semnificative.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 martie, 2008, h. 23:00-23:40
Bucureºti, România