si, ma rog, C e asha 'penibil' in faza respectiva??
pur si simplu au uitat sa bipuiask si 'poola' lu andi v - big deal! or sa plateask o amenda si gata, end of story.
cit dspr hotarirea lui redmen d a nu vedea 4,3,2... pierderea e d partea lui.
but it's so typically romanian... si exprima atit d bine stilu asta, 100% romanesc, d a da d pamint cu orice e premiat afara, doar k sa n aratam mushkii.
la colocviu d duminik mihai fulger a avut o interventie, f perinenta d altfel, cum k exista riscu k filmele (ro) premiate sa nu mai fie critikte pt k, vezi doamne, lumea s-ar 'jena' - o data c filmu respectiv vine incarkt d premii...
i-am raspuns k nu cre k riscu ac exista
la noi - dimpotriva: aici,
oricine poa sa s ia d orice, cu conditia expresa k acel 'orice' sa fi avut succes afara... ba kiar, e o mare voluptate nationala s-o fak (vezi si gica-contrismele lu ctp)!
sa ne-ntelegem: nu am nimic, in principiu, cu critik unui produs doar pt k a fost premiat! eu insumi am scris in repetate rinduri k - d ex - filmele lu clint eastwood mi s par umflate cu pompa, sint supraevaluate din motive p kre pot doar sa l intuiesc. dar
niciodata n-as spune/scrie k sint cu totu lipsite d valoare sau k nenea clint n-are talent! la noi, raderea e totala, brutala & s vrea definitiva :w00t:
in ac context, imi permit sa postez txtu dintr-o 'dilema' d acu cva timp, dspr (tocmai) 'spiritu critic la romani'
a bon entendeur, salut!
"Oftica
Una din modalitãțile cele mai simple pentru a lua pulsul ofticii la români este citirea comentariilor de pe edițiile online ale ziarelor. Aici, oftica – aceastã boalã 100% româneascã – este la ea acasã, ba chiar mai mult decît atît: dã pe-afarã, mustește și se-ntețește, alimentatã egal și cotidian de bãlegarul nr. 1 al forumurilor: anonimitatea.
De ce este oftica “100% româneascã”? Pentru cã, scuzați, în alte locuri existã invidii (sau gelozii) - care sînt sentimente, la o adicã, respectabile (deși nerecomandabile!), au pedigree, au o anumitã mãreție (în micimea lor...), au inspirat opere literare etc., etc. În plus, invidia e – ca sã zic așa - “gradul zero” al condiției umane: invidiezi pentru cã vrei sã ajungi și tu acolo unde a ajuns ãla pe care îl invidiezi! (Și gelozești pentru cã vrei sã ai numai tu ceea ce vor și alții...) Invidia, așadar, e un defect “constructiv”, un stimulent social – un fel de junghi în coasta Boacii și o tiflã arãtatã norocului: dacã ãla poate ajunge acolo, de ce eu sã nu?! Vreau ceea ce are el (mașinã, casã, carierã, amantã...) – dar, nici într-un caz, nu mi-aș dori sã nu mai aibã de niciunele, cã n-ar mai avea niciun haz: cum sã-mi doresc ceva ce nu mai are nici el?? Invidia e incluzivã, se bazeazã pe ideea de a adera la același club, în timp ce oftica e excluzivã – sã nu mai fie nici ãla în club, cîtã vreme eu nu pot intra!
Invidia, deci, e un sentiment UE; oftica e tot ceva UE, dar cu “m” în fațã.
În afarã de Amor, existã un domeniu în care sentimentele sînt exacerbate, dau în clocot și se poate ajunge la omor deosebit de grav: Arta. Artiștii sînt, se știe, acei indivizi “de excepție”, care întãresc regula cã nu toți avem ceea ce au unii – adicã talent... Asta e, nimeni n-a spus cã trãim într-o lume egalã, iar Dumnezeu nu este – totuși – primul democrat. Dar conștiința acestui fapt nu calmeazã – așa cum s-ar cuveni, rezonabil vorbind; aș: cu cît îți dai seama mai mult de aceastã chestie, cu cît realizezi cã nu și nu, poți sã stai și-n cap și nu poți scrie ca (punem cazu’) Cãrtãrescu, cu-atît oftica ia amploare. Ea crește, bibicule, ca calomnia și pîrjolește, nãicã, ca (evident!) vitrionu’... Oftica seacã la inimã și mãnîncã ficații. Și, dupã ce terminã, pe rînd, toate organele, se mutã la creier – iar acolo, pac, fandacsia-i gata! Succesul e o conspirație, iar premiile, cu cît sînt mai multe, cu-atît sînt mai suspecte: cum sã crezi cã “restul lumii” ar ști ceva, cînd tu știi mai bine!?!
“Cazul Mungiu” poate servi, aici, de exemplu. Am avut perversitatea (mai precis: masochismul) sã citesc, metodic, mai tot ce s-a scris pe forumuri în legãturã cu 4,3,2... În corul de laude revãrsate atunci, imediat dupã Cannes, înjurãturile – trãdînd, cu candoare, oftica purã și simplã – erau mai curînd stinghere și, mai ales, rapid sancționate de corul “oamenilor de bine”; asta era, sã-i zic așa, “cenzura patrioticã”. Odatã cu apropierea decernãrii Globurilor (unde 4,3,2 era nominalizat la categoria “Cel mai bun film într-o limbã strãinã”), febra creștea – idem, și oftica. Faptul cã nu a primit, pînã la urmã, Globul (care s-a dus, șmecherește, spre franco-americanul Le scaphandre et le papillon: film “într-o limbã strãinã”, nu?) și, mai ales, cã nu a fost nici mãcar nominalizat la Oscaruri a însemnat un chiot asurzitor de victorie printre ofticoși: V-am spus noi cã nu e bun de nimic??, au clamat cei care, în forul lor interior, știu bine cã un Glob sau un Oscar e mai “slab” - într-o ierarhie absolutã – decît un Palme d’Or...
Cine sînt, așadar, ofticoșii? În primul rînd, cei din breaslã, pentru care regimul de anonimat al comentariilor online este manã cereascã. În al doilea, cei siguri de verdictele lor, care au decis, cînd l-au vãzut, cã 4,3,2 este “un film prost” și pe care nicio instanțã din lume nu i-ar putea convinge de contrariu. În al treilea, în fine, veșnicii Gicã-contra, care strîmbã din nas la orice este lãudat, c-așa vrea mușchii lor. Ei sînt copiii sãraci și septici ai plebei contestatare – inși care, dacã n-ar fi existat, comunismul i-ar fi inventat. Și, de fapt, chiar i-a inventat: ofticoșii sînt produsul egalitar prin excelențã - cei cãrora elita le stã în gît, drept care-o scuipã...
Pai, pe bune acum, ce altceva sã facã?! V-am spus doar: numai tuberculoza este internaționalã; oftica este româneascã."