[Pitbull]

"Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street" - Un musical macabru
Reþeta merge, execuþia sux

Noul eºec al lui Tim Burton - care de la mediocritatea "Planet of the Apes" (2001) parcã n-ar mai fi acelaºi care a fãcut primii doi "Batman"-i, "Edward Scissorhands", "Ed Wood", "Mars Attacks!" sau "Sleepy Hollow", e un musical foarte prost (premiat cu Globul de Aur la aceastã categorie), de o morbiditate destul de reuºitã - rezultat al unei evoluþii adaptatoriceºti în trepte: mai întâi piesa lui Christopher Bond, apoi varianta ei muzicalã, de Stephen Sondheim ºi Hugh Wheeler, ºi în sfârºit forma actualã, bazatã pe un scenariu de John Logan. Ca sã nu ne mai încurcãm cu localizarea în timp a meritelor ºi culpabilitãþilor, le vom discuta strict la nivelul produsului finit.
Aºadar, povestea în sine are o anumitã substanþã: drama unui om nedreptãþit care devine sclavul propriei lui dorinþe de rãzbunare, astfel ajungând sã declanºeze o serie întreagã de dezastre. Pe de o parte, acest material epic e împins pânã la paroxism, devenind suportul unui ºir de crime sângeroase ºi bestiale, absolut nemotivate, dar completate cu canibalism. De de altã parte, se suprapune un strat consistent de umor (fatalmente negru), inclusiv prin suprema ironie a specialitãþilor antropoculinare din plãcintãrie. Se cuvine sã mai remarcãm ºi construcþia dramaturgicã la rândul ei destul de elaboratã, care preia modelul rocambolesc-dickensian al aprioricelor telenovele victoriene, cu tipicele sale lovituri de teatru, rãsturnãri de situaþie ºi sincronizãri fatidice (spre bine sau spre rãu), remodelându-l într-o formulã modernã, cu specularea în cheie absurdã a naivitãþilor epocii. Reþeta este, de bunã seamã, complexã, savantã ºi incitantã; din pãcate, execuþia finalã a plãcintei lasã enorm de dorit.
În plan dramaturgic, scenariul, solid articulat pe tot parcursul, se pierde pe sine în final, când rostogolirea în cascadã a catastrofelor provocate de verva rãzbunãtoare a lui Sweeney Todd devine previzibilã ºi lipsitã de orice imaginaþie. Sincer sã fiu, e bine, slavã Domnului, cã inocenta Johanna scapã de briciul cu prãsele de argint - nu din scrupule, Doamne fereºte, ci numai din nevoia de a rafina cruzimea întregului film prin ponderare; zãu c-ar fi fost prea de tot s-o omoare ºi pe ea! - dar trucul care-i aduce salvarea e ieftin ºi banal. Rolul justiþiar al lui Toby e la rându-i telegrafiat ºi cam didactic. Ca sã nu mai vorbim de totala decepþie a modului cum sunt paginate execuþiile celor doi ticãloºi (Turpin ºi Bamford) - douã anticlimaxuri super-fâsâite, dupã ce un film întreg ne pregãtise, insistent, sã ne aºteptãm la niºte pedepse crude ºi nemiloase de sã stea mâþa-n coadã ºi mai multe nu.
Aºa cum am mai spus, toatã povestea e cu deliberare trasã de pãr, din multiple puncte de vedere (logic, moral, al credibilitãþii, al naturalismului, etc.), iar în majoritatea cazurilor aceste licenþe funcþioneazã bine; totuºi, se menþin unele lacune nepermise, în frunte cu improbabilitatea ca, într-o Londrã oricât de victorianã ºi de mahalageascã, sã poatã fi spintecaþi zeci de oameni fãrã ca nimeni sã comenteze - iar soluþia ar fi fost extrem de simplã, în ton cu aerul de basm sinistru al întregului film: de exemplu, un poliþist orb - sau altceva la fel de absurd, fãrã însã a lãsa golul neumplut. De asemenea, în timpul proiecþiei nu-mi puteam alunga din minte întrebarea: cum Dumnezeu pãstrau ãia atâta amar de carne fãrã sã se strice (culmea - în acelaºi beci unde duduia insistent cuptorul!)? Oarece putini cu gheaþã nu numai cã rezolvau problema verosimilitãþii, dar ar fi îmbogãþit ºi atmosfera de ansamblu a filmului.
Toate astea, însã, sunt mai puþin esenþiale în contextul unei povestiri pline de convenþii (deºi, în trecut, Burton stãpânea mult mai riguros ºi imaginativ regulile neveridicului). Principala hibã a filmului se moºteneºte de la varianta intermediarã, ºi constã în partitura lui Sondheim, pe care John Logan o declarã "cea mai complicatã muzicã din istoria musicalului". Sau era beat, sau e complet afon, sau il mange... avec le polonique. Toate piesele sunt simpliste, lãlãite, complet lipsite de acel ritm propriu genului musical (pe scenã sau ecran), destinat sã se conjuge cu firul epic, acþiunile momentane ºi latura de prozã a jocului actoricesc, cu rezultatul de a ridica spectatorul din scaun ºi a-l impregna cu o experienþã pe care n-o va uita toatã viaþa. Cine a vãzut mãcar o datã "Pink Floyd's The Wall", "Man of La Mancha", "West Side Story", "Am sã mã întorc bãrbat", "Jesus Christ Superstar", "Sweet Charity" sau "Cabaret", va continua sã fredoneze, iar ºi iar, cel puþin unele leit-motive - ºi va þine minte pe veci cum þopãia pe scaun. Moleºelile de-aici ale lui Sondheim devin iritante cam de pe la jumãtatea primei piese - iar în final, ating culmile exasperãrii. Practic, penibilitatea muzicii aduce un deserviciu esenþial filmului ºi prin faptul cã, anulând paradoxala contrapondere a stratului macabru, îl lasã dezechilibrat, neconvingãtor ºi gratuit. Culmea, mai distruge ºi libretul, cu care Sondheim a fost mai inspirat: versurile sunt sãltãreþe ºi vioaie, ba chiar au multe rime zglobii, ce sunã din coadã destul de drãguþel.
În planul regiei, Tim Burton dezamãgeºte prin faptul cã nu mai aduce nimic nou. Recunoaºtem aceleaºi ºi aceleaºi stãri, emoþii, metode ºi mijloace de expresie din cele mai reuºite filme ale lui - ceea ce e cu atât mai grav, cu cât Burton s-a impus ca fiind, prin excelenþã, un non-conformist ºi un spãrgãtor de canoane; or, dacã un asemenea artist începe sã se repete... vai ºi-amar! E drept cã ne cufundã cu mult stil în universul acelui slum londonez de-acum un secol ºi mai bine, cã reuºeºte sã construiascã o lume aproape paralelã cu cea realã în plan istoric ºi geografic, ºi cã e capabil sã confere o personalitate maleficã aproape tangibilã casei unde se petrece totul: frizeria la etaj, plãcintãria la parter, cuptorul ºi maºina de tocat oameni (la propriu!) în subsol - dar ce folos, c-o face abia acum, dupã ce ne-a obiºnuit de-atâtea ori cu smintelile lui? Ba chiar, greºeºte incredibil tocmai la construirea personajului principal. "Bãrbierul diabolic din Fleet Street" e foarte diabolic... ºi foarte puþin bãrbier! M-aº fi aºteptat la niºte demonstraþii de virtuozitate în cheie neagrã, eventual ducând mai departe lecþia învãþatã de la Chaplin, la o îndemânare sinistru-fascinantã ºi la niºte beregãþi tãiate cât se poate de artistic. Când colo, Sweeney Todd bãrbiereºte puþin ºi banal; în rest, taie beregãþi - mult ºi banal. În pofida faptului cã avem de-a face (ºi) cu o comedie neagrã, crimele sunt contracarate doar de muzicã (proastã, cum am mai spus); umor, ioc. Pânã ºi ingeniozitatea se reduce doar la mecanismul fotoliului rabatabil - care la rândul lui oboseºte rapid ºi definitiv, cam de pe la a treia utilizare (ºi, în treacãt fie zis, n-are cum sã-ºi basculeze victimele de la etaj în subsol: o privire mai atentã ne aratã cã, potrivit topografiei casei, toboganul respectiv ar trebui sã treacã exact prin locul mesei din colþul plãcintãriei de la parter).
Numai un bou ar putea contesta virtuþile actoriceºti dovedite de Johnny Depp în creaþiile sale din trecut, sub bagheta aceluiaºi Tim Burton - ºi nu numai. Din pãcate, era inevitabil ca oboseala regisorului sã-l afecteze ºi pe el. Încremenirea fizionomiei, fixitatea expresiei, permanenta aurã sumbrã care-l învãluie, departe de a sugera arderi interioare mocnite ºi taine angoasante (ca la Peter O'Toole în "Noaptea generalilor", de pildã), nu constituie decât recursul maºinal la un arsenal actoricesc deja verificat. Dar, mã rog, nu-i de mirare c-a luat Globul de Aur - doar l-au vãzut în atâtea roluri, se cunosc de ani de zile... aproape cã-s prieteni, am putea spune, aºa cã parcã-i vedem cã-i dau ºi Oscarul.
Mult mai bine se prezintã Helena Bonham Carter, Alan Rickman ºi Timothy Spall, în trei variante diferite de personaje tenebroase, fiecare cu câte o altã contrapondere: nostalgiile doamnei Lovett, candoarea ipocritã a judecãtorului Turpin ºi suavitatea libidinos-grobianã a lui Bamford. Pânã ºi Sacha Baron Cohen, în apariþia scurtã, dar nuanþatã ºi percutantã, a lui Signor Adolfo Pirelli, are mai mult haz decât în exageratul "Borat", oferind aici o mostrã de cabotinãrie incomparabil mai rafinatã.
ªi pentru cã tot veni vorba de Oscar puþin mai sus, candideazã - ºi l-ar merita - decorurile ºi costumele, care completeazã cu virtuþi plastice pline de mãiestrie universul sordid-halucinant al poveºtii. În ton cu ele, o bilã albã ºi pentru imaginea lui Dariusz Wolski - un adevãrat tur de forþã al folosirii culorilor acromatice ºi luminilor semiobscure. Montajul lui Chris Lebenzon, în special în secvenþele muzicale, accentueazã atât cât se poate dinamismul absent din partiturile alea de douã parale.
Unii dintre fanii montãrii de pe Broadway se plâng insistent de absenþa "Baladei lui Sweeney Todd" - cheia de boltã a musicalului. Nu ºtiu de ce, dar mã îndoiesc profund cã ar fi reuºit, în vreun fel, sã dreagã busuiocul.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
31 ianuarie, 2008, h., 16:30-18:02)
Bucureºti, România