[Neuptolem]

Promisesem prin primavara o analiza la Babel si mai ales referire la jocul lui Brad Pitt in acest film, joc de care eu nu am fost prea multumit, a fost OK si atat, e capabil de mai mult. Bine, "cronica" de mai jos nu a tratat si acest aspect al jocului actorilor, ce am spus sa ramana asa, nu mai e actual si acum cand Jesse James e pe ecrane, nu mai are rost (acum voi citit cronica ta Pitbull, mi-ai adus aminte, poti muta mesajul asta in alt topic daca nu-si mai are menirea ACUM, aici.)

Analiza mea sau tentativa a fost trimisa la un concurs pe baza de blog-jurnalistica pt tineri pt suplimentul Jiunimea (GDS) in perioada 15 iunie a.c. Nu a fost publicat, e drept ca mai am de invatat de vreau sa scriu cronici reusite. Totodata, voi reveni in atelier cu analiza unei fete la "Camera 1408" ce a fost publicata, atat de simpla dar totusi curata, avand ceva de spus. Cand am timp transcriu pe forum. Eu ma complic prea mult in amanunte structurale si alte grozavii pe care nu le pot controla. Sper sa cititi si sa-mi spuneti unde gresesc. Voi face tot posibilul sa ma debarasez de stilul asta confuz, ce SE VREA A FI PRETENTIOS, dar fara ujn ajutor constructiv, mai greu. De asemenea nu ar strica cateva titluri de carti legate de critica de film, nu am citit nimic in domeniu. Ma gandesc ca sunt unele principii (nu reguli) ce trebuie respectate. Merge si un topic: "Cum se scrie o cronica de film?", desi au fost atinsa serios problema pe forum, nu exista o astfel de tema.

Am si analiza la Amores Perros, poate am s-o postez si pe aceea. L-am studiat pe Inarituu pana a dat in clocot, deja simt ca-l cunosc de-o viata.

Fiecare film mentionat a fost vizionat de cel putin doua ori + ca am citit tot ce s-a scris pe liternet despre ele, pe alocuri poate am copiat ceva, poate...am adus si citate , eh, daca facem o treaba s-o facem ca la carte mi-am zis, nimic mai fals, m-am comportat ca un laborant fad...iata despre ce vorbesc:



BABEL – SOS dincolo de patrulaterul “Winchester”

Regia: Alejandro Gonzales Inarritu
Scenariul: Alejandro Gonzales Inarritu si Guillermo Arriaga
Cu: Brad Pitt, Cate Blanchett, Gael Garcia Bernal, Adriana Barraza, Rinko Kikuchi.

Am atatea de spus despre “Babel” incat nici nu stiu cu ce sa incep. Cu Inceputul – scenele din Maroc? - mizeria si nobletea sufleteasca ce-I inconjoara pe acesti sarmani cu care istoria nu a mai avut rabdare luati de Valul Civilizatiei? Sau scenele cu Richard si Susan cuplul aparent ratacit in desert, cand in realitate, e un cuplu pierdut launtric ce se regaseste in singuratate prin durere? – purtati de Valul Civilizatiei?
Pentru ca DA, asta face Babel tot timpul, accentueaza faptul ca esenta umana nu are de-a face cu nivelul tehnologic, progresist, cu granitele reale, atunci cand rasele se ciocnesc iar naluca 11 september nu inceteaza sa ne bantuie, percutand si mai bine in ideea ca aceste granite sunt doar imaginare si totul se afla in mintea noastra.

Doi copii marocani ce din joaca trag cu o pusca Winchester de calibru 270 la sute de metri distanta prin geamul unui autocar luxos intr-o turista americanca declansand o intreaga avalansa de stiri cu teroristi pe plan mondial ce ajung pana si la Tokyo (unde politia il cauta pe cel ce inmanase pusca, in semn de multumire, ghidului marocan, pusca ce fusese arma letala cu care mama lui Chieko se sinucisese in urma cu un an); de aici precautia operativitatii si gestionarii situatiei de criza a guvernului american (“Ei fac tot ce pot, ei fac tot ce pot, ei fac tot ce pot.” – pista terorista) ce nu trimite ambulanta, ci un elicopter, riscand-o pe Susan cu destinul cangrenic al Valeriei din Amores Perros si amanand sosirea parintilor lui Mike in SUA unde bona Amelia avand nunta fiului ei in Mexic e nevoita sa treaca granita spre tara natala cu cei doi copii aflati in grija, ghidati de un Santiago dement, rizibil si temperamental ce aminteste timid si evaziv de Brad Pitt din Kalifornia, urmate de scena din vama (ispirata din Crash); coloana cliseu de politisti din Maroc ce-I ciuruie pe ‘teroristi”, Adriana Barraza in rolul vietii sale tarandu-si rochia rosie in desertul arid si torid, simbol al incalzirii globale, etc.
Dincolo de toate acestea este mesajul profund, semnalul de alarma: ne instrainam de pe o zi pe alta, comunicarea devine imposibila iar in incercarea de a o face posibila esuam in interpretari rasiale, neintelegeri, conflicte mocnind a razboi, inarmare alerta din teama de atac aerian, si asa cum Mike intreaba inocent: “Ce se intampla? De ce ne ascundem daca nu am facut nimic rau?”, mizand in prejudecatile aruncate de exploziile de la World Trade Center 11/09/01 cum ca: lumea e plina de teroristi, toti musulmanii sunt susceptibili a arunca cladiri in aer si autocare cu occidentali, Alejandro Gonzales Inarritu si scenaristul Guillermo Arriaga deschid o noua epoca cinematografica: viitorul incert ce doar prin iubire si imbratisare mai poate fi salvat.

Alvin Toffler “Razboi si antirazboi”: “..cu totii avem propriile noastre razboaie personale de supravietuire: castigarea painii, ingrijirea familiei, lupta cu bolile. Destul s-ar parea pentru a ne preocupa de aceste realitati immediate. Totusi, felul cum ne purtam razboaiele intime, pacifice, cum ne traim vietile cotidiene este profund influentat de catre razboaiele reale si chiar imaginare din prezent, trecut si viitor. (…) Razboaiele contemporane…erup in domiciliile noastre prin intermediul micului ecran.”, “Alienarea si teama de emigranti ii imping pe multi occidentali intro furie a rasismului.”
Samuel Huntington, “Ciocnirea civilizatiilor”: “Universalismul occidental este periculos pentru lume deoarece el ar putea sa duca la un mare razboi intercivilizational intre statele de nucleu si este periculos pentru Occident deoarece el ar putea sa duca la o infrangere a Occidentului.”
Alvin Toffler, “Socul viitorului”: “Fenomenul de soc cultural explica intr-o mare masura sentimentele de instrainare, dezorientare si frustrare care ii chinuie pe americani cand au de-a face cu alte societati. El provoaca o intrerupere a comunicarii, o interpretare gresita a realitatii, o incapacitate de adaptare.”
Citate, pe cat de “vechi”, pe atat de emblematice si elocvente in aura paradigmatica ce inconjoara “Babel”.

Paralele Babel – Crash - Amores perros - 21 grams - Syriana

Deoarece “Babel” nu ia in serios 11 septembrie, nu e “rasist”, pentru ca, daca ar fi fost asa, ar fi spart bariera discernamantului artistic, trecand dincolo (dar inapoi), in problemele negre, in documentarul Syriana, crud, socant. Acolo se jongleaza cu elemente derivate din partea neagra a evolutiei umane, ireal-radioactive, artificiale: interese, angrenaj al intereselor, conflicte generate de afacerile cu petrol, coruptie, Hezbollah, putere materiala etc. Pe cand Amores perros, Crash, 21 grams si Babel fac referire la elementele “clasice”, naturale, impulsive, inevitabile: iubire, moarte, rasism, comunicare-incomunicare lasand cuburi reci si anoste de gheata in urma lor: iubire-rasism, moarte-rasism, iubire-comunicare-incomunicare, moarte-iubire, comunicare-moarte, comunicare-rasism-incomunicare, combinatii pe cat de paradoxale si incredibile pe atat de organice si intrinseci umane.

In abordarea fortata sau mai putin fortata, alaturi de Crash, Babel se evidentiaza de acesta prin suficiente aspecte desi la prima vedere ar da senzatia unui sequel intr-o alta viziune. Desi, recunosc, ca se intrepatrund pe alocuri, in final amandoua isi iau ramas prin tema pe care o trateaza, specialitatea casei in Babel: comunicare imposibila (cu rezultantele ei), neintelegerile tasnite din aspecte pur umane, pur prejudecati, dincolo de truismele stiute deja (frustrarea, instrainarea si dezacordul verbal, psihic al “ciocnirii” arbitrare a civilizatiilor) pe plan mondial, in familie, interconexiuni: globalizare-intimitate, in Crash: comunicarea interrasiala, neintelegerea tasnita din aspecte pur rasiale, pur prejudecati, psihotico-rasiale, explodand in paranoia, sclavagism, discriminare, infractiuni voite sau neintentionate, etc. exploatand truismele stiute deja (frustrarea, fobiile rasismului, strainarea fata de “colorati”, dezacordul verbal, logic, si psihic al ciocnirii inevitabile a civilizatiilor) intr-un oras pastelizat de dinstinctii rasiale – Los Angeles.
Spre deosebire de Babel, Crash este mai inchegat, inlantuit, compact, accentuindu-se mai bine ciocnirile din LA, rasismul fiind suprem aici, exclusiv, exploatat la sange, atingand pe alocuri idei ca: sclavagismul, boala, fobia, paranoia si psihoza amintite deja, samd.
Crash este un film al cauzelor problemelor rezultate din globalizarea fortata pe cand Babel este un film al efectelor determinate de globalizarea aparent edificatoare a universalismului armoniei si a cooperarii, intelegerii, insa in nulcleu: formala, neconcludenta, fada, falsa. Babel este mai imprastiat la propriu si figurat deopotriva pentru ca el trateaza o problema cu pregnanta globala, post-11 septembrie, demna de pionerat, o repercusiune a mesajului nobil si totodata dificil de tratat. Babel vrea mult si reuseste sa multumeasca pe cand Crash e focalizat mai bine incat da in clocot a explicit, supra-explicit.

Amores perros e un film alert, exclusiv mexican cu o intensitate precutanta si o densitate de suferinta uluitoare, tratand moartea si iubirea deopotriva, separat sau mixerizat, impinse una spre alta fortat ca intr-o reactie chimica.
21 grams reia ingredientele lui Amores perros dar intr-o maniera linistita, calma, confuza, puzzlo-cetoasa mizand pe trairi (nu pe actiuni si consecinte), suferinta intensa si percutie doar prin structura scenariului, atunci cand piesele se unesc si realizam drama tri-perspectivala.
Babel in schimb, sare departe, ca si cum Inarritu si Arriaga s-au plictisit de episoadele 1 si 2 si ni-l dezvaluie pe ultimul: viitorul incert izvorat din comunicarea imposibila, dificila, tema atinge politicul, drama de la WTC din 2001, prejudecatile, interferandu-se cu Crash. Babel este o compilatie a realitatii din zilele noastre si a semnalului de alarma: numai iubirea ne poate readuce pe drumul cel bun, imbracand anterioarele filme intr-o maniera fina, multidimensionala si corelationala. Si oare, e de ajuns? Nu e cumva prea tarziu sa ne intoarcem pe drumul cel bun? Inarritu ne spune ca nu, inca ne mai putem imbratisa pe un balcon din Tokyo si strange mainile calduros intr-un satuc din Maroc: cartile umanitatii nu-s nici pe departe jucate.