Complicitatea documentaristului cu personajele lui
Alexandru Solomon
"Suplimentul de culturã", noiembrie 2007
În vara asta, am primit un telefon prin care mi se cerea sã dau coordonatele fostului colonel de securitate Gheorghe Enoiu. Vroiau sã îi trimitã o citaþie acasã, omul fiind inculpat pentru crime sãvîrºite în timpul comunismului. Mã aºteptam sã vinã momentul ãsta. Enoiu apãruse în filmul meu,
"Marele jaf comunist" (2004), apoi a fost menþionat în Raportul Tismãneanu, doi ani mai tîrziu. Am refuzat sã le furnizez adresa lui, pentru cã nu cred cã trebuie sã mã transform din documentarist în secþie de poliþie.
Fac parte din aceeaºi echipã cu cei care au acceptat sã aparã în filmele mele, indiferent de rolul jucat de ei în povestea respectivã. Nu e vorba numai de "protecþia surselor", cum frumos spune limbajul jurnalistic. În timpul interviului, am devenit pãrtaº la povestea lor, a trebuit sã mã pun în pielea lor ca sã aflu cît mai multe. N-am reacþionat la lucruri care mã revoltau - cum aº reacþiona poate în viaþa realã. În felul ãsta, m-am încãrcat cu o parte din rãspundere, am ajuns sã fiu complice. Urîtã meserie: mi-am spus-o de multe ori.
E la fel de adevãrat cã oamenii, cînd acceptã sã fie filmaþi, îþi încredinþeazã o bucatã din viaþa lor. Mai mult, fragmentul acela din biografia lor devine "rol". Cu alte cuvinte: un individ se aºazã în faþa camerei cu toate accidentele, detaliile, nuanþele vieþii lui. Iar cînd se va ridica din faþa camerei, se va transforma într-o fiinþã cumva simplificatã, aflatã sub semnul acelui episod care se leagã de povestea principalã a filmului. Va deveni personaj. Aºa a ajuns Gh. Enoiu personificarea anchetatorului din anii '50.
Poetul încerca sã mã transforme pe mine în participant activ la o confruntare
Uneori, persoanele refuzã sã devinã personaje de film. Mai demult, prin 2002, am lucrat cu un regizor englez, Ben Lewis, la un film despre paradele ºi spectacolele epocii Ceauºescu. Vroiam sã vorbim deschis, direct, cu cît mai mulþi artiºti, poeþi, regizori care "au lucrat" la cultul personalitãþii. Dupã multe diligenþe, am reuºit sã obþin un interviu cu Adrian Pãunescu, poetul deja senator. Interviul a avut loc la o masã de restaurant. ªtiam cã ne vom lovi de tot felul de negãri, aºa încît am stabilit cu Ben ca, din cînd în cînd, sã îi recit domnului Pãunescu fragmente din poeziile sale dedicate lui Nicolae ºi Elenei.
Reacþiile au fost din ce în ce mai furioase, dl. Pãunescu a început sã contraatace insultînd-o pe regina Angliei (pe care o considera, probabil, patroana postului BBC, comanditarul filmului nostru). Poetul încerca sã mã transforme pe mine în participant activ la o confruntare - deºi confruntarea era numai cea dintre el ºi trecutul lui. În cele din urmã, Pãunescu s-a ridicat ºi a plecat, interzicîndu-ne sã folosim interviul.
Dupã plecarea lui, o parte din echipa românã mi-a reproºat cã am vrut sã îl transform pe Adrian Pãunescu într-un þap ispãºitor, dînd la o parte rolul lui pozitiv din anii '70, meritele Cenaclului Flacãra etc. Dupã atîþia ani, gãsesc argumentul acesta fals: filmul nu era un proces al respectivului domn, ci povestea felului în care a fost construit cultul personalitãþii. În aceastã poveste, domnul Pãunescu a avut un rol. Cel pe care încercam sã-l descifrãm cu ajutorul citatelor din opera lui.
Pe deasupra, cînd un om acceptã sã vorbeascã în faþa camerei, gãsesc cã s-a angajat ºi el, ca ºi mine, sã ducã treaba asta la bun sfîrºit. Dezertãrile sînt lamentabile ºi nu meritã nici un fel de menajament. Din pãcate, cei de la BBC n-au vrut sã îºi asume riscul unui proces ºi interviul n-a intrat în film. E una dintre marile mele înfrîngeri.
Toamna trecutã, filmînd la
"Rãzboi pe calea undelor", am fãcut un experiment. Într-un autobuz, am pus la difuzoare vechi emisiuni de la Radio Europa Liberã. Aºteptam aduceri aminte, orice fel de reacþii. Nu s-a produs nimic. Cu excepþia unui cetãþean turmentat, poate cam instabil psihic, care pretindea cã a fost închis, nimeni nu a reacþionat deschis. Cred cã vina îmi aparþine: nu a existat o relaþie clarã, asumatã de ambele pãrþi aflate în faþa ºi în spatele camerei. Stãteam acolo ºi pîndeam, fãrã sã îi fi prevenit pe oameni ce aud, ce urmãrim. În lipsa acestui "contract", nu se petrece nimic.
Cînd termin un film ºi îl arãt celor care apar în el, barometrul echilibrului, al unui soi de echidistanþã a poziþiei mele este nemulþumirea cît mai multor participanþi. Dacã majoritatea celor intervievaþi - situaþi pe baricade diferite - se simt nedreptãþiþi, ºtiu cã am reuºit întrucîtva.
http://agenda.liternet.ro/articol/59...ajele-lui.html