[saskiul]

De peste patru decenii Adrian Enescu este un practician neobosit al muzicii de film, autor al unor soundtrack-uri diferite ca inspiraþie de temã, ca orchestraþie ºi atmosferã, încã nepopularizate – ca în alte pãrþi - prin disc sau radio.

Este muzica de film valabilã doar în contextul filmului? Este ea doar un element de umpluturã sau un adevãrat personaj dramatic, o dimensiune a compoziþiei cadrului ºi secvenþei?

Pentru compozitorul Adrian Enescu adevãrata muzicã de film este un personaj la fel de important ca ºi celelalte componente ale filmului, un personaj care sã marieze perfect cu imaginea, cu construcþia dramaturgicã a filmului, atunci când componentele bandei sonore (zgomote, dialog, muzicã) sunt echilibrate. Iar un adevãrat compozitor de muzicã de film – aflãm dintr-un interviu pe care l-a acordat Almanahului Cinema 1980 - ar trebui sã fie un „compozitor total”, capabil sã scrie ºi muzicã simfonicã, ºi uºoarã, ºi jazz ºi experimentalã...Nu o datã el însuºi avea sã fie – la modul real – ºi interpretul propriilor sale compoziþii, atunci când a realizat la synthesizer coloana sonorã la filmele: Faleze de nisip, Aºteptând un tren, Sfârºitul nopþii, Sã mori rãnit din dragoste de viaþã, Adela, Umbrele soarelui, Hanul dintre dealuri, Rezervã la start, Hotel de lux, Pepe ºi Fifi, Somnul insulei, Unde la soare e frig, Acolo unde ochii dor, Eu sunt Adam, Noro.

Care vor fi fost primele mele întâlniri cu sunetele inconfundabile ale muzicii lui Adrian Enescu? Probabil momentele din anii ºaptezeci-optzeci când, ca foarte tânãr ºi entuziast cinefil, aveam sã urmãresc (la TVR sau la cinema) câteva din filmele româneºti pentru care domnia sa a scris muzica: ªapte zile (cu sonoritãþi de jazz simfonic), Tãnase Scatiu (unde instrumentul leit-motiv era un conglomerat de nai, þambal, cobzã), Profetul, aurul ºi ardelenii (având ca ºi „corespondent fonic” muzicuþa), Septembrie (cu piesele de jazz-pop ºi bossa nova interpretate de Mircea Baniciu ºi Ileana Popovici, pe versurile lui Romulus Vulpescu), Doctorul Poenaru (unde evoluþia personajului principal este urmãritã pe întreg traseul cu ajutorul violoncelului) sunt primele titluri care-mi vin acum în minte. S-a adãugat, în 1980, Bietul Ioanide – frescã socialã ºi politicã unde singularitatea instrumentului leit-motiv (oboiul) este integratã în amploarea unei orchestre simfonice. Memorabile peste ani sunt ºi vocile lui Mircea Romcescu ºi ale fetelor de la grupul 5T din a treia a Ardelenilor (1981). În Semnul ºarpelui (1982) a folosit numai muzicã din zona Maramureº-Bihor, iar personajul „cântãreþul satului” (interpretat de Radu Gheorghe) cântã la o vioarã cu goarnã – instrument tipic în zonã. Ringul (1984) avea sã pregãteascã terenul pentru sound-ul disco-rock folosit de compozitor în volumul al doilea al albumului de muzicã electronicã Funky Synthesizer.

Crucialã însã avea sã fie prima vizionare (pe postul naþional al televiziunii iugoslave, ce pãtrundea în casele majoritãþii bãnãþenilor) a Concursului. Era prin 1985 când televiziunea belgrãdeanã a inclus în programul retrospectiv al FEST-ului anual filmul multipremiat ºi frumos mãiestrit în imagini, sunet ºi culori impresionante al lui Dan Piþa pe care îl ratasem la cinema. Aveam – în anul premierei sale, 1982 – doar 14 ani ºi, cu prejudecãþile aferente vârstei, hotãrâsem cã e un film neinteresant. Când am aflat cã va fi difuzat de sârbi am dorit sã-i dau o ºansã. Ei bine, de la primele acorduri am fost cucerit de armoniile stranii ale muzicii de o extremã fineþe compuse de Adrian Enescu, „lucratã, prelucratã, filtratã ºi ‚jucatã’, de la dangãt de clopot în dungã la sunet majestuos de orgã, de la armonia desãvârºitã a melodiei la exasperarea ei ºi înapoi la armonie, într-o miºcare neobositã spre perfecþiune, o muzicã pe care – scria la vremea premierei apreciatul cronicar de film, Eva Sârbu - aproape cã n-o percepi cu urechea, ci o primeºti, o datã cu imaginea, ca o miraculoasã componentã a ei." Magnetismul sonoritãþilor electronice din Concurs mi-a fost – alãturi de cromatica expresivã a imaginii lui Vlad Pãunescu - o adevãratã cãlãuzã întru desluºirea jocului secund al acestei parabole zguduitoare despre inconºtienþa ºi indiferenþa care nasc caricaturi de monºtri. Atunci am devenit fan al muzicii acestui compozitor, iar un an mai târziu aveam sã-i ascult muzica gravã ºi majestuoasã din Dreptate în lanþuri. Ei bine, picãtura care a umplut paharul admiraþiei a fost – de la primele sunete ºi pânã la cadrul final – muzica din Pas în doi (1985), cu acea admirabilã prelucrare (la synthesizer ºi violoncel) a unor teme din Oratoriul „Creaþiunea” de Haydn.

Într-una din emisiunile radiofonice nocturne ale lui Andrei Partoº difuzate cu vreo doi ani în urmã, un ascultãtor (un ºofer de tir pe rute internaþionale) a avut urmãtoarea intervenþie live pentru Adrian Enescu (invitat al acelei emisiuni): Muzica dvs. – citez din memorie – a fost pentru noi paºaportul spre occident, spre universalitate. Într-o lume dominatã de nuanþe cenuºii, de închistare ºi autosuficienþã universul sonor purtând semnãtura lui Adrian Enescu – devenind repede o marcã a calitãþii - era o fereastrã deschisã spre noi armonii ºi culori. ªi, s-ar putea adãuga, spre uitatul bun simþ, asaltat îndelung de metamorfoze ale diletantismului ºi prostului gust al atâtor cenacluri ºi serbãri stupide care au devenit o realitate înfloritoare ºi astãzi. Într-adevãr, sutele de partituri ce-au însufleþit filme (Întoarcerea lui Magelan, Râul care urcã muntele, Urgia, Bãtãlia din umbrã, Noi,cei din linia întâi, Coroana de foc, Flori de gheaþã, Domniºoara Christina etc.), piese de teatru (Nebuna din Chaillot, Zbor deasupra unui cuib de cuci, La þigãnci, Macbeth, Camelot, Iluzia comicã, Viforul, 1794, Anatomie.Titus.Cãderea Romei, Apus de soare, Triumful dragostei) ori spectacole de balet (Trezirea omenirii, Rãdãcini), melodii pop-rock (cântate – între alþii - de Cezar Tãtaru, Cornel Fugaru, Elena Constantinescu, Aurora Andronache, Aurelian Andreescu, Pãuniþa Ionescu, Ruxandra Ghiaþã, Cvintetul Luchian, Duetul Stereo, Gabriel Cotabiþã, Silvia Dumitrescu, Angela Similea, Dida Drãgan, Aura Urziceanu, Monica Anghel, Silvia Dumitrescu, Loredana Groza – cine poate uita evergreen-ul Bunã seara iubito?), piesele jazz cu largã desfãºurare asupra perimetrului simfonic (Jazz Melos, Dedicaþie, Inscripþie, Solaris, Reportaj, Stella by Starlight (remix), Pasãrea mãiastrã, Prelucrarea dupã concertul nr. 2 de Rahmaninov, Pe ºase, Trans4mation) precum ºi cele realizate prin complicate prelucrãri electronice ale sunetului sintetizat (lucrarea, ce atestã maturitatea ºi nivelul atins în concepþia componisticã ºi orchestraþie ale lui Vangelis, Jean Michel Jarre ºi Isao Tomita, Cele douãsprezece lumi ale visului – 1977; albumul Invisible movies – 2000) rãmân partituri de referinþã ºi esenþe care au avut un impact total în conºtiinþele ascultãtorilor atenþi. La toate acestea se mai adãugã contribuþiile marcante ale lui Adrian Enescu în calitate de orchestrator pe albumele Enigma (volumele 1 - 4 ºi 6), pe albumele jazz ale lui Johnny Rãducanu ºi Marius Popp, la proiectul „Christmas Parade” (produs în 2005 pentru Eurodisney de Vasile ªirli ºi Doru Apreotesei) ori la celebrul duet „Numele tãu” (ªtefan Bãnicã jr.-Angela Gheorghiu).

Daniela Caraman Fotea – apreciat om de televiziune ºi critic muzical – caracteriza astfel creaþia lui Adrian Enescu (în cãrþile sale Disco Ghid-Rock – 1979, Meridianele cântecului – 1989 ºi Rock Pop Folk Remix – 2003): „De la prima audiþie a uneia sau alteia dintre partiturile sale concluzia este logicã, unicã, directã. Auditorul este „prins”, cucerit, se lasã purtat în ºuvoiul sonoritãþilor luxuriante ale unei muzici de o rarã culoare, ca o relevantã dezvãluire a ideii de mãiestrie.”