[Pitbull]

"3:10 to Yuma" - ªi totuºi, varianta din 1957...
Din nou, farmecul nemuritor al miturilor western

Spre disperarea unor prozeliþi ai culturii de almanah (sintagmã existentã încã de prin 1980, cu un sfert de secol înaintea invenþiunii lingvistice "almanahe"), care ºi-au format spoiala ideolecticã mai degrabã prin fenomene de tip fandom, a existat cândva, în trecut, o chestie numitã "istorie", iar cunoaºterea ei a creat conceptul de "adevãr istoric". Ulterior, evident, s-au dezvoltat miturile, legendele, ba chiar ºi "falsele realitãþi", de multe ori devenind mai convingãtoare ºi mai substanþiale decât înseºi sursele lor. E foarte adevãrat cã dacã adevãrul istoric rãmâne domeniul oamenilor de ºtiinþã, ficþiunea artisticã îºi aflã mai degrabã un teren fertil pe tarlaua savuroasã a folclorului. Totul e sã fii conºtient de felul cum le manipulezi, cum le asociezi sau le disociezi. Aºa, bunãoarã, poveºtile cu piraþi sunt cam cincizeci la sutã invenþii ale literaturii de aventuri din secolul al XIX-lea, patruzeci la sutã folclor marinãresc, ºi doar zece procente amãrâte din ele au cât de cât o bazã realã - aspect regãsit în mod inteligent ºi creator în nãstruºnicul serial "Pirates of the Caribbean", care chiar trece în revistã programatic multe dintre cele mai faimoase invenþii de acest fel - aproape ironizându-i pe vangheliºtii care, la cel mai mic comentariu în acest sens, prind a orãcãi cã ei vor film de aventuri, nu Discovery Channel.
La fel stau lucrurile ºi în privinþa celebrului Far West - creaþie preponderent fantastã, izvorâtã din imaginaþia autorilor de proze ºi filme western, care au conturat un fascinant univers romantic, revendicându-se doar pânã la un punct de la lumea vãcarilor ºi a mocofanilor nespãlaþi ºi analfabeþi care se cocoºau la muncile câmpului ºi se împuºcau în ceafã, pentru un pumn de dolari, pe alei lãturalnice pline de bãlegar ºi gunoi (nicidecum pãºind apãsat pe strada mare, cu palpitaþii digitale pe lângã patul pistolului). Slavã Domnului, o serie de mari maeºtri ai filmului clasic, ca Thomas Ince, John Ford, Cecil B. De Mille, John Sturges, Raoul Walsh, Howard Hawks sau Henry Hathaway, au contribuit la construcþia fermecãtorului Vest Sãlbatic fictiv, pe care ulterior aveau s-o propage ºi în Europa, printr-un fel de meta-ficþiune, diverºi meseriaºi macaronari, teutoni ºi franco-olteni ca Sergio Leone, Harald Reinl, Pierre Gaspard-Huit ori Sergiu Nicolaescu. Franciza era bãnoasã, iar banii, frumoºi!
Prin intermediul acestor produse patent, ca serialele cu "...dolarii", "Winnetou" ºi "Fiii Marii Ursoaice" (iugoslave!) a luat contact cu westernul generaþia mea, pe undeva prin anii '60. Deºi fãceam parte dintre copiii dependenþi de filmele "cu pac-pac", îmi amintesc ºi acum impactul puternic pe care mi l-a lãsat "Trenul de trei ºi zece spre Yuma" (1957) vãzut într-o vineri searã la televizor, când aveam ºapte ani. Deºi tributar întru totul imageriei convenþionale a genului (cu atât mai mult cu cât tema sa centralã era eroismul - ilustrat mai mult prin absenþã, vai, din adevãratul Vest Îndepãrtat!), filmul era convingãtor ºi emoþionant, bazat nu atât pe aventura de acþiune, cu cavalcade ºi împuºcãturi, cât pe tensiunea în crescendo subtil, pânã la insuportabil, a relaþiilor dintre personaje. Scenariul lui Halsted Welles, bazat pe o povestire de Elmore Leonard, era excelent construit, bogat în elemente de un potenþial dramatic enorm ºi articulat cu o precizie de ceasornic. Contribuia ºi regia lui Delmer Daves, un regisor sobru ºi precis, peste ale cãrui treizeci de filme (1943-1965) s-a aºternut o nedreaptã uitare. Þin minte ºi acum secvenþa spânzurãrii lui Alex în salonul hotelului, sau cadrul în contre-jour cu Dan Evans (Van Heflin) ºi Ben Wade (Glenn Ford) alergând spre tren, prin praful stârnit de cireada de vaci.
În siajul acestui clasic (ºi în contextul de respiraþie mult mai amplã al westernului în general, pe care l-am schiþat mai sus), se situeazã remake-ul realizat peste exact o jumãtate de secol de cãtre James Mangold, dupã acelaºi scenariu al lui Halsted Welles, acum rearanjat de Michael Brandt (din pãcate, cam în acelaºi sens în care înþeleg unii sã rearanjeze mutra cuiva care le e antipatic). Slavã Domnului, tot ce era bun în povestirea cinematograficã din 1957 se pãstreazã. Slavã lui Brandt, mânca-l-ar moartea, se mai adaugã câteva inepþii telenovelistice - ca de pildã, sugestia cã William (Logan Lerman), focosul fiu de paisprezece ani al lui Dan, ar fi... odrasla din flori a lui Wade (care între el ºi Alice Evans - Gretchen Mole - se pare c-ar fi fost ceva, pe vremuri...) - ºi finalul de o imbecilitate patentatã ºi lipsitã de orice raþiune, când Wade ia pistolul ºi... oops, nu vã spun, sã nu vã stric ºi surpriza asta! Un spoiler per cronicã ajunge.
Altfel, la capitolul regie, stãm acceptabil. Mangold, un regisor având la activ (din '95 încoace) opt filme, inclusiv "Walk the Line" (2005), ºtie sã povesteascã dinamic, ritmat ºi captivant - chiar ºi pentru cine a vãzut prima versiune ºi o þine bine minte. Imaginea e expresivã fãrã stridenþe sau calofilii, iar violenþele (mult mai abundente ºi mai explicite decât pe vremuri - cã de, în cincizeci de ani ne-am mai emancipat ºi noi!) au totuºi acea dezinvolturã rece care le face mai uºor digerabile. Concepþia plasticã, pusã în valoare ºi de picturalitata sobrã a directorului de imagine Phedon Papamichael, sugereazã discret melancolia poeticã a acelor ultimi ani ai iluminatului la flacãrã, mai ales în secvenþele de interior, precum ºi imensitatea oarecum impersonalã a peisajelor din Arizona - aceleaºi pe care le-a impus definitiv în memoria iconicã a genului (ºi nu numai) viziunea cinematograficã a titanului John Ford. Mã întreb, totuºi, dacã tonul dintr-o datã patetic, cu uºoare tuºe istericoase, al ultimelor zece minute, încearcã sã se ia singur în serios, sau e doar un fel de tongue-in-cheek la adresa scenariului pe care Brandt l-a lãsat s-o ia razna.
Evident, însã, principalul merit al filmului rãmâne în sfera distribuþiei - lucru firesc, de vreme ce povestirea se constituie eminamente pe canavaua confruntãrii între douã caractere extrem de puternice. Russell Crowe face din nou uz, cu forþã discretã, de charisma sa cam din topor, iar Christian Bale îi dã replica sigur pe sine, conturând credibil portretul omului simplu ºi frãmântat atât de spectrul falimentului, cât ºi de propriii lui demoni mai vechi. Echilibrul dinamic, aproape centrifugal, al relaþiei lor, într-un carusel niciodatã stabil al ambiþiilor ºi încãpãþânãrilor, orgoliilor ºi nevoilor legitime, umanitãþii de fond ºi inumanului acumulat, constituie principalul motor al filmului, reuºind nu numai sã poarte acþiunea înainte non-stop, pe panta ei ascendentã, ci ºi sã impunã oarece teme de gândire. Chiar dacã Wade ºi banda lui sunt, în ultimã instanþã, doar o adunãturã de sceleraþi, nici aºa-ziºii oameni cinstiþi nu sunt cu nimic mai breji - doar mai laºi. Rãmân decisive în acest sens atât secvenþele de pe ºantier, cu torturarea lui Wade prin electrocutare, cât mai ales episodul antrior finalului, când un oraº întreg de vajnici cetãþeni cu respect faþã de lege se transformã într-o adunãturã de vânãtori de oameni, în stare sã-ºi împuºte fãrã a clipi pânã ºi propriul ºerif, cu ajutoarele lui cu tot, pentru câþiva dolari în plus. (Ce-i drept, toate astea nu ajung nici pe departe sã justifice aberaþiile moralizator-ilogice din final - dar pânã sã ajungem acolo, ne pun niþel pe gânduri). Distribuþia mai e completatã de un Peter Fonda tot mai bãtrân dar la fel de elegant-pervers, în rolul cinic-durului vânãtor de recompense Byron McElroy, în opoziþie cu Ben Foster - Charlie Prince, pandantul sãu de pe partea necuratã a baricadei legale.
Ah - ºi dacã mai regret ceva din varianta veche, e muzica. Tema principalã, "Three-ten to Yuma", suna al dracului de bine!

Pitbull (Mihnea Colmbeanu)
10-11 octombrie 2007,
Bucureºti, România