Ruang rak noi nid mahasan(Last life in the universe,
http://www.imdb.com/title/tt0345549/)-referintele de dinainte de vizionare ma faceau sa cred ca este un film exclusiv despre alienare, genul de film care reclama un discurs patetic. Creatia lui Pen-Ek Ratanaruang e insa ceea ce se numeste un film "de stare"(k tot se intreba Pitbull retoric ce-i aia in cronica la "Dupa ea",ironizand intentiile tarkovskiene ale regizoarei). Apar tacerile specifice productiilor asiatice(mai ales k cele doua personaje esentiale vorbesc limbi diferite) si nu lipsesc nici cadrele fara elemente umane, cadre care insista fie pe soparla-simbol, fie pe obiecte ce ne pot da o (alta) imagine(mentala, nu captata pe pelicula) sugestiva despre psihologia personajelor. Este un film care poate fi interpretat diferit(finalul are darul unei ambiguitati care nu frustreaza, nu sufoca, ci te invita in mintea regizorului si, in consecinta, in stratul filosofic al povestii). Kenji, cel care la inceput isi popula imaginatia cu scenarii ale sinuciderii sale si repeta(perfectionism japonez, ce sa-i faci
) fara hotarare trecerea intr-o noua forma de existenta(raspunsul sau la marea intrebare) sufera o transformare de substanta in momentul in care se muta alaturi de Noi, thailandeza complet diferita de el.
Ceea ce ii reuneste este moartea surorii lui Noi, Nid, petrecuta pe un pod de pe care Kenji intentiona sa se arunce. Incercand sa se debaraseze de fostul sau "eu", Kenji incepe sa imprumute cate ceva din firea manfisista a lui Noi si in final, mesajul este transmis cu toate ca dpdv evenimential lucrurile sunt neclare: Kenji gaseste pofta de viata, imaginarul sau fiind locuit de aceasta data de perspectiva reintalnirii cu Noi.
Filmul are o usoara tenta dostoievskiana, suferinta fiind singurul lucru care-ti da dreptul de a capata o noua viata, de a te elibera de trecutul apasator. Coloana sonora contribuie la efectul anesteziant al cadrelor statice, iar sunetele de pian care se pierd domol pt. a fi urmate de altele la fel de calme nu fac decat sa dea savoare povestii. Secventele de tipul asta mi se par bine dozate, eu unul neavand parte de niciun moment in care sa zic k m-am plictisit.
Mesajul meu cam prolix si cam orb in privinta unor aspecte importante ca delirul oniric al lui Kenji surprins f. natural de regizor nu contine avertismentul cu spoilerele pt. ca un astfel de film trebuie inteles dincolo de epic(dak a murit, dak n-a murit, dak s-au mai intalnit, dak nu s-au mai intalnit etc.). Un film care iti sopteste la ureche ca este posibil sa te redefinesti.