Mersi, Leo, pentru legatura, "showing me around" si pentru ca n-am murit inecat intr-un canal
Ultimele cinci filme vazute
Tim Burton's Nightmare before Christmas.
Frumos! Nu-l vazusem 2D, iar 3D mi-a placut foarte mult. Fara ochelari bicolori (tehnologie noua, cica) si fara dureri de cap (promisiunea celor de la Disney Digital). Inceputul a starnit aplauze prelungite, cu un bostan care iese dintr-o "cutie cu surprize" si se repede in fata, adica inspre noi. Chiar am avut impresia ca bostanul i-a inghitit capul tipului din fata mea (care avea o frizura neinspirata, parca eram in Hairspray), iar efectul a fost impresionant. Dupa 3D-ul s-a mai potolit, adica numai anumite scene erau schimbate, dar per total a aratat foarte-foarte bine.
The Nines
Nu este in competitie, dar auzisem prea multe lucruri bune despre el ca sa nu-l vad. Cu un Ryan Reynolds (actorul acela care s-a lansat in Van Wilder si a tot facut filme proaste – Blade Trinity, The Amityville Horror – pana la acesta unde da tot ce poate si poate chiar mult) excelent in triplu rol, filmul lui John August e foarte lynchian, nelinistitor, derutant si inselator. Format din trei parti, in care un actor, un scenarist si un creator de jocuri video isi dau seama ca viata lor nu este (doar) ceea ce pare, The Nines e genul acela de film care poate ajunge sa te obsedeze (daca nu ai grija), nascand intrebare dupa intrebare. Excelent interpretat, cu un stil vizual diferit pentru cele trei povesti diferite, cu Elle Fanning (sora lui Dakota) in rolul unei fete (uneori) mute si Melissa McCarthy (supersimpatica!), filmul lui John August este poate cel mai surprinzator de pana acum. Prea arthouse ca sa ajunga in Romania, filmul chiar merita si ma face sa ma intreb cum va fi Hancock, cu Charlize Theron si Will Smith in rolurile principale, pentru care acelasi August a scris scenariul. Candidat excelent pentru nou-introdusul trofeu Bisato d’Oro, oferit filmului/regizorului celui mai reprezentativ pentru aceasta editie a festivalului, indiferent de sectiunea in care participa.
Sukiyaki Western Django
Am mai scris deja despre un film ca este varza, asa ca nu ma repet: ultimul Takashi Miike este kyabetsu (cuvant japonez provenit de la englezescul “cabbage”). Premisele: omagiu adus lui Django al lui Sergio Corbucci, dar cu japonezi, sabiile de rigoare (fara a lipsi pistoalele de toate felurile, ca doar e western). Sukiyaki este un fel de mancare japonez, asa ca filmul lui Miike este un colorat (si inutil) corespondent al western-urilor spaghetti. Povestea este aceeasi ca si in Django: un pistolar (fara nume) ajunge intr-un sat controlat de doua bande, albii si rosii, aflat intr-un continuu conflict. Existenta unei comori pune totul pe jar, sangele curge, membrele zboara prin aer, aurul straluceste ispititor, sabiile vajaie, iar Tarantino mananca sukiyaki si scuipa. Primele zece minute sunt bune, ultimele 110 fiind obositor-repetitive si total nesatisfacatoare. Miike a facut 75 de filme pana acum, il asteptam pe al 76-lea: sigur o sa vina repede si are toate sansele sa fie mai bun decat SWD.
The Mad Detective
Regizat de Johnny To si Wai Ka-Fai. Amandoi au fost prezenti la vizionarea pentru presa si au fost aplaudati in picioare cateva minute. Inainte de film, pentru ca dupa jurnalistilor le cam pierise cheful. Filmul surpriza al competitiei, The Mad Detective a fost anuntat si inclus in festival doar acum cateva zile, fiind terminat in ultima clipa (organizatorii au declarat ca l-au vazut pentru prima oara in ultimele zile ale lui august). Mai potrivit pentru sectiunea Venezia Notte (unde pot fi vazute filme f. comerciale), The Mad Detective porneste de la o premisa pe cat de interesanta pe atat de neverosimila: detectivul Bun (asa il cheama) descopera criminalii suportand exact ceea ce au suferit si victimele (la un moment dat este inghesuit intr-o valiza si aruncat pe scari cateva etaje bune, de exemplu). Cand seful lui se pensioneaza, Bun ii ofera un cadou de despartire special: urechea sa, pe care si-o taie cu un briceag. Pensionat “pe caz de boala”, lui Bun i se cere ajutorul de catre un politist mai tanar, care nu reuseste sa rezolve cazul disparitiei unui coleg si-a utilizarii armei lui in mai multe jafuri armate soldate cu victime. Colaborarea celor doi, marcata de ciudateniile lui Bun si de momente de un comic absurd, are rezultate neaspteptate, dar nesatisfacatoare pentru prea multele minute ale filmului. Probabil cel mai prost film acceptat in competitie.
Nightwatching
Cu stilul intact, dar parca mai cuminte si mai putin cautat, Nightwatching a fost sabotat de caietul de presa, citit cu atentie ieri. Peter Greenaway povesteste pe mai multe pagini premisele filmului, numai ca acestea sunt dezvoltate aidoma in film, fara nicio surpriza. Inspirat din evenimente se pare reale din viata lui Rembrandt, Nightwatching spune povestea celebrului tablou al pictorului, Rondul de Noapte. Cu mize detectiviste, dar si psihologice, Greenaway face analiza proscrisului: Rembrandt lanseaza acuzatii grave cu ajutorul tabloului, acuzatii care-si nimeresc perfect tinta: exact membrii trupelor civile ale bogatilor negustori din Amsterdam, portretizati in tablou. Ascunzand detalii ale viciilor si crimelor acestora, tabloul face senzatie in elita artistica a orasului, dar atrage pe termen lung ostracizarea lui Rembrandt si ii provoaca inevitabil decaderea. Un Greenaway diluat, filmul este probabil o decizie neinspirata a regizorului: prea mainstream ca sa mai fie un “adevarat” Greenaway, prea “arthouse” ca sa placa altcuiva decat fanilor credinciosi. Filmul va trece probabil neobservat, dar nu si Martin Freeman (Rembrandt), care primeste in sfarsit rolul pe care-l merita.