Singurul film de la care am iesit (pana acum!
) inainte de a se termina este I'm not there, o supervarza hiperpretioasa, de o dezordine si-o isterie totale. Genul de film care suna mult mai bine pe hartie decat pe marele ecran, I'm Not There este conceput ca un documentar f. aglomerat, cu actori celebri in loc de persoanele reale (Dylan si apropiatii lui). Cu muzica lui Dylan pe coloana sonora de la un capat la celalalt, filmul este numai pentru fanii inraiti ai lui cantaretului, care il vor "vedea" probabil cu ochii inchisi, pentru a asculta numai muzica, o interesanta calatorie prin albumele lui mai vechi si mai noi, inclusiv piese inedite. Am iesit toti romanii de la film, la ora de la incepere...
Dimineata vazut taiwanzul Help Me Eros. Nu foarte rau, dar nici foarte bun, exemplu de film de autor (regizorul este si scenarist si actor principal) despre un personaj "cu probleme": fost jucator la bursa, tipul ramane fara niciun sfantz, ceea ce o alunga si pe prietena lui. Totalmente in deriva, dependent de marijuana pe care o creste in casa, tipul isi petrece vremea sunand la liniile telefonice de consiliere psihologica si dezvolta o mica obsesie pentru psiholoaga "de serviciu", obsesie dublata de o alta, pentru o vanzatoare imbracata sumar de la un magazin cu statut incert. Deziluzii si ratare, sinucideri si sperante, amestecate foarte egal intr-un film care are toate sansele sa treaca neobservat la gala de sambata.
Il dolce e l’amaro
Drama cu mafioti. Salvat de un final cvasiabsurd, al doilea lungmetraj al lui Andrea Porporati este considerat cel mai bun film italian din festival (peste primul, Nessuna qualit�* agli eroi am sarit, pe celalalt, cu Fanny Ardant, o sa-l vad maine), ceea ce nu inseamna de fapt nimic. Un protagonist atasant, cu sensibilitati surprinzatoare pentru un om care trebuie sa ucida cu sange rece, suficient de interiorizat pentru a-mi placea si de salbatic pentru a atrage femeile (parte importanta a plotului). Prins intre “il dolce” si “l’amaro” ale vietii, Saro, protagonistul, trebuie sa umple cateva lacune din istoria familiei, pentru a o putea lua de la capat si a se impaca cu sine insusi. Cam inegal si prea previzibil.
Karoy
Am intrat din intamplare la Karoy, singurul film kazahstanez (asa le zice?) pe care l-am vazut vreodata, de o lentoare deranjanta, dar cu imagini superbe si interpretat excelent. Despre un barbat care joaca la carti bani mai mult decat are si o pateste, fiind ulterior respins de comunitate. El se ascunde in casa parinteasca, unde mama bolnava de cancer, sora strivita de greutatile vietii si nepotii plini de vioiciune il fac “sa-si bage mintile in cap”, ghidandu-l spre un final de o frumusete impresionanta. Opera prima a unei regizoare, sper ca filmul sa ajunga la TIFF anul viitor.
Urmeaza The Nines si Sukyaki Western Django al lui Miike.