Thread: "Dup? ea"
View Single Post
Old 28 Aug 2007, 23:25   #5
Pitbull
Unlikely Messiah
 
Pitbull
 
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
"Dupã ea" - Ce-i aia, "film de stare"?
Noroc cu imaginea, decorurile, montajul, muzica... ºi Rebengiuc

Cel puþin douã cazuri actuale din cinematografia româneascã îmi vin în minte, unde drumul de la intenþie la realizare a fost marcat de mari probleme. Desigur, rãmâne singular, prin dimensiunea sa tragicã, debutul postum al lui Cristian Nemescu, unde toatã munca de post-procesare a cãzut în sarcina echipei, iscând atâtea semne de întrebare privind ipotetica variantã finalã pe care ne-ar fi putut-o oferi însuºi autorul. Ceea ce e relevant pentru discuþia de faþã, în cazul oricum remarcabilului "California Dreamin' (nesfârºit)", e faptul cã Nemescu a pornit de la un scenariu plin de bune intenþii structurate cam haotic ºi ramificate stufos, conform nãravului pueril de "a spune totul" încã de la debut, l-a expandat ºi mai mult, potrivit sistemului sãu de a dezvolta o lume întreagã cãreia ulterior sã-i distileze esenþa, ºi tocmai se pregãtea sã procedeze la aceastã reordonare ºi autocenzurare drasticã din final, când destinul a aplicat filmului sãu apostila nesfârºirii. Pe cu totul alte coordonate, însã la fel de semnificative, s-a înscris destinul scenariului "Un acoperiº deasupra capului" de Mara Nicolescu - una dintre cele mai profesioniste, riguroase ºi inspirate opere de dramaturgie cinematograficã ale acestui început de mileniu în România. O crudã ironie a sorþii a împins scenariul în mâinile unui trio de diletanþi (productie, regie ºi imagine), care au reuºit performanþa de a face din el un film aproape insuportabil - inclusiv prin compromiterea sau chiar eliminarea unora dintre cele mai expresive ºi definitorii momente construite pe hârtie de autoare. Ca atare, al treilea punct determinant al acestui triunghi de filme "cu probleme" (mai bine zis: "cu astfel de probleme") îl ocupã ºi debutul Cristinei Ionescu, "Dupã ea", bazat pe un scenariu de Lia Bugnar.
În mod normal, un film se discutã ca "produs finit" (cum pe bunã dreptate insistã Alex Leo ªerban), aºa cã voi eluda anecdotica de bucãtãrie care a dus la derapajele suferite pe traiectul dintre scriitura Liei Bugnar ºi ecran, începând prin a aborda strict varianta de copie standard (adicã filmatã ºi post-procesatã) a povestirii. Principala sa calitate constã în opþiunea maturã ºi sigurã pe sine pentru o intrigã simplã ºi compactã, feritã de arborescenþele proprii atât de multor scenarii recente obsedate de "a spune totul" - vezi mai sus. În acelaºi spirit, pe Lia Bugnar n-o intereseazã cãrãrile bãtute ale maidanelor, mahalalelor, blocurilor ceauºiste, fundurilor de provincie ºi instituþiilor sociale disfuncþionale - care, la drept vorbind, au cam cãzut într-o cvasi-totalã redundanþã dupã ce Caranfil, Puiu, Porumboiu, Muntean ºi Mungiu au tras linie cu superlativele lor "E Pericoloso Sporgersi", "Filantropica", "Moartea Domnului Lãzãrescu", "Marfa ºi banii", "A fost sau n-a fost", "Hârtia va fi albastrã", "Furia" ºi, evident, "Patru luni, trei sãptãmâni ºi douã zile". Autoarea scenariului îºi alege cu deliberare ambianþa socialã ºi umanã a unei familii de yuppies autohtoni: vilã geometricã, maºinã puternicã, apartenenþã la un club exclusivist, slujbã de invidiat la compania publicitarã a unui englez, cu filiale ºi-n America, ºi-n Japonia, ºi cine ºtie pe unde. Iar povestea care se contureazã în acest decor este la rândul ei simplã ºi economicã: obsesia tulbure-eroticã a protagonistului, ªtefan (Dragoº Bucur) pentru o femeie de o frumuseþe ºi o expresivitate rare (Valentina Pelinel) pe care n-o zãreºte decât de vreo trei ori, întâmplãtor, de la distanþã. Poate e chiar derutant sã spunem "poveste" - cãci aspectul narativ al filmului e abia schiþat, iar cel "de stare" (cum se hazardeazã regisoarea sã-l defineascã insistent) e nefinalizat. Între aceºti doi poli incerþi pluteºte, precar, evanescentul "Dupã ea".
Povestirea (din motivele expuse mai sus, evit precizia referirii la "scenariu") este debusolant de haoticã. Se vede clar cã s-a dorit învãluirea personajului Ingrid (nume incert, sugerat doar, la un moment dat, de sfãtosul Nea Petricã - Victor Rebengiuc) într-o aurã de mister. Singura vagã certitudine ar fi, în principiu, prima ei apariþie, în cabina telefonicã - incident declanºator al acþiunii; rãmân deschise posibilitãþile ca toate prezenþele ei ulterioare sã fie mai mult sau mai puþin iluzorii: ea era, sau nu, fata de pe bicicletã? Pe cale de consecinþã: numita "Ingrid" e tot ea, ori alta? Apariþia din piscinã - realã, sau imaginarã, asociatã cu accidentul suferit de ªtefan? ...ªi aºa mai departe, pentru ca lucrurile sã intre definitiv în ceaþã o datã cu descoperirea fotografiilor ei în campania publicitarã - locul unde notoriile repere dramaturgice "dacã / dar dacã" ar fi trebuit sã se articuleze pentru a defini într-adevãr straniul, paradoxalul, incitantul. E de neînþeles cum s-a putut rata atât de lamentabil momentul de maximum potenþial al povestirii, care rãmâne confuz ºi nefinalizat, agãþat stângaci de o buimãcealã a lui ªtefan ºi eludat rapid, pentru ca povestea sã contine pe un drum unde habar n-avem cum a ajuns. Dacã pânã atunci filmul crescuse interesant, captându-ne interesul ºi promiþând o acumulare coerentã de tensiuni ºi semnificaþii, dupã acest lamentabil ºut peste barã (la vreo zece metri distanþã) partida se relevã definitiv pierdutã. Culmea - abia de-aici încolo, elementele formale ale filmului îºi gãsesc definiþia ºi expresivitatea. Apariþiile Valentinei Pelinel pe panourile publicitare sunt într-adevãr obsesive, privirea ei sfredelitor de vie sugereazã misterele unei întregi lumi ascunse, gura întredeschisã promite o senzualitate irezistibilã, ºi toate acestea sunt filmate abil, în compoziþii plastice meticulos elaborate, fie din miºcarea maºinii, prelingându-se insinuant peste fundalul oraºului, fie încadrate de rama parbrizului, într-un perfid background, fie proiectate pe cerul nopþii, unde le decupeazã impersonal propriile reflectoare. La ce bun, însã, când pe de o parte amorsarea acestei ascensiuni dramaturgice s-a pierdut, iar pe de altã parte reacþiile lui ªtefan, iniþial omeneºti ºi inteligibile, devin de-acum tot mai schematice ºi nesubstanþiale. În prima parte a filmului, mãcar, era de înþeles cã-ºi pierdea vremea cãutând-o la club sau îmbãtându-se cu Nea Petricã (apropo, secvenþa mahmurelii e complet eºuatã) - dar, de la un timp, obsesia pare sã nu se mai concretizeze decât în rãtãciri nãuce cu maºina pe strãzi ºi adormiri la volan (nu în timpul mersului, slavã Domnului!), sub câte un panou de reclamã RALOS.
În acelaºi spirit al incapacitãþii de a þine filmul în mânã, bulibãºeala devine totalã o datã cu cel de-al doilea mare pas spre construirea voitului mister: vizita la Marcel, enigmaticul fotograf decedat al cãrui model fusese necunoscuta. Aici, accentele deliberat absurde, menite sã amplifice starea de nebunie a personajului, devin explicite: fotografiile în care recunoaºtem momente reale trãite de el însuºi, ºi bizarele coincidenþe dintre moartea prin înec a lui Marcel ºi incidentul suferit de ªtefan la piscinã. Din pãcate, ºi acestea rãmân nefinalizate, pur ºi simplu trântite în poveste ºi lãsate în coadã de peºte, ignorând restul elementelor necesare concretizãrii intenþiilor: ceea ce se dorea o sfântã tainã introspectivã nu rãmâne decât o profanã neclaritate superficialã.
Dupã care filmul se cam terminã. Adicã - ce mai "se cam", se terminã din toate punctele de vedere, ºi narativ, ºi creativ. O ultimã secvenþã, cumplit de indecisã ºi confuzã, îi mai plimbã lui ªtefan prin faþã niscaiva viziuni de-ale respectivei, prin sãlile de balet, dupã care fetiþa lui îl cheamã acasã (din nou), cã mama plânge. ªi (de data asta) se duce. (De fapt, nu, aveam dreptate: "se cam terminã", într-adevãr - din simplul motiv cã... nu are final! Pe toate planurile - dramaturgic, epic, narativ, stilistic chiar - finalul lipseºte cu desãvârºire; se întâmpla ceva, ºi deodatã gata, nu se mai întâmplã: fade out ºi tambur de generic.)
Aceeaºi neputinþã a Cristinei Ionescu de a se hotãrî ºi a-ºi duce intenþiile pânã la capãt se regãseºte, în mic, la nivel de secvenþã. E evident cã regisoarea încã nu ºtie sã lucreze cu actorii, cãrora nu le dã mai nimic de fãcut, de gândit, de simþit, punându-i doar sã rosteascã textul. Nu e de mirare, aºadar, cã singurele creaþii reuºite sunt a Valentinei Pelinel (care tace ºi e frumoasã), a Dianei Nãlbaru (care mai mult se aude din telefon, astfel putându-ºi construi interpretarea la nivel strict vocal, iar în cele câteva secvenþe de birou ºtie sã se ajute, instinctiv, cu obiectele de recuzitã ºi spaþializarea relaþiei cu partenerul) ºi, evident, a lui Victor Rebengiuc, care e atât de robust ca actor, atât în plan artistic cât ºi la nivel tehnic de lucru, încât umple automat, cu talentul ºi experienþa sa legendarã, toate lacunele oricãrui personaj. În schimb, Dragoº Bucur, indiscutabil unul dintre cei mai buni actori ai generaþiei actuale, parcã nici n-ar mai fi cel din "Marfa ºi banii", "Furia", "Hârtia va fi albastrã", "Moartea domnului Lãzãrescu"; replicile sale sunã fals ºi neconvingãtor, iar pentru un ochi exersat e evident cã a fost fie pus sã le debiteze în grabã, fãrã rãgazul de a se fi aºezat în stare ºi în personaj, fie a fost îndrumat cât se poate de prost. Acelaºi lucru se remarcã la micuþa Andra Isabela Guti, excelent aleasã, nu numai fermecãtoare ci ºi vizibil spontanã ºi sincerã, a cãrei creaþie de copil-actor e din nou distrusã, ca întotdeauna în filmul românesc, de prezumpþiile regisoarei care crede cã ºtie ea cum se lucreazã cu copiii - iar ulterior se întreabã retoric: "Mã tot uit la copiii din filmele americane, ºi mã întreb: unde-i gãsesc, Doamne?" Va fi surprinsã, pesemne, sã afle cã ºi americanii îi gãsesc pe alde Jackie Coogan, Shirley Temple, Ricky Schroeder ºi Dakota Fanning tot în Crângaºiurile, Pantelimoanele, Urzicenii ºi Ploieºtii lor - dar diferenþa e cã ei ºtiu cum sã-i facã sã-ºi pãstreze naturaleþea; i-a ferit Dumnezeu de bostãnisme, naghisme ºi creþisme. Asemenea, alta dintre excelentele noastre actriþe, Nataºa Raab, care-n ultimii douãzeci de ani a fost adusã de la Craiova doar ca sã joace duduci aventuriere la Mironescu ºi Lener, sau sã treacã prin cadru frumos ºi inconsistent la Veroiu, deºi îºi pãstreazã prospeþimea, farmecul ºi expresivitatea nativã, e ajutatã din nou sã debiteze replicile fals ºi convenþional, de parcã nu ea ar fi compus-o pe Elena Andreevna a lui Cehov, sau pe Madeleine a lui Ionesco. Anca Florea, frumoasã ºi sensibilã cu discreþie, e salvatã actoriceºte de faptul cã Elvira, prin natura ei, e un personaj lipsit de orice stridenþe, aºa cã i-a dat ºansa de a juca delicat ºi subtil; din pãcate, universul ei interior (ºi cel exterior, în fond) e atât de schematic, încât nu rãmâne decât "o soþie mult prea înþelegãtoare" fãrã nici o motivaþie; cam de pe la a treia ocazie când, dupã ce soþul i-a lipsit noaptea de-acasã fãrã nici o explicaþie valabilã, biata femeie îi cere s-o sãrute ºi sã-i spunã c-o iubeºte, îþi vine s-o iei la palme - ºi nu din vina actriþei!
În sfârºit, Mimi Brãnescu ºi Andrei Horodits au ºansa de a fi lãsaþi sã-ºi foloseascã firesc cele câteva apariþii de colegi, iar Bryan Jardine îºi rosteºte replicile de boss englez cu corectitudinea cea mai teleenciclopedisticã (în treacãt fie spus, secvenþa cu gafa lui ªtefan care "iese bine" e vodevil pur, iar dacã aºa a fost scrisã în scenariu, trebuia sã fie tãiatã scurt ºi fãrã pic de milã). Bineînþeles, japoneza nu putea fi decât Kana Hashimoto, care a ajuns sã stãpâneascã aproape la perfecþie limba ce-o vorbim. ªi cam atât.
Totuºi, pentru cã existã un Dumnezeu în ceruri, filmul are ºansa de a fi salvat, atât cât se mai poate, de ceilalþi factori ai echipei de creaþie. Ca s-o luãm în ordine cronologicã, scenograful Iulian Bostãnaru ºtie sã prospecteze Bucureºtiul ºi sã gãseascã locuri de filmare expresive ºi insolite, potenþându-le cu corecþii minime ºi inspirate - iar la nivelul interioarelor, i se simte priceperea de a concepe decoruri elaborate, dar insuficient speculate prin concepþia de decupaj. În tandem cu el la nivel de plasticã a imaginii, operatorul Tudor Mircea valorificã abil ºi poetic totodatã spaþialitatea mizanscenei, inclusiv prin jongleriile îndemânatice ºi precis stãpânite cu distanþele focale, ºi mai ales pictând rafinat cu lumina, în chei impresioniste (cadrele de zi) ºi clarobscure (noaptea). Toate hopurile, hâcurile, sughiþurile ºi poticnelile epice, revendicate de la indecizia între narativ ºi contemplativ, între filmul de acþiune ºi cel de stare, sunt admirabil netezite de excelenta monteuzã Laura Georgescu-Baron, care dupã ce aproape treizeci de ani a trudit în cabinele facultãþii de cinema, montând filmele de examen ale studenþilor la regie ºi învãþându-i sã-ºi gândeascã montajul (chestie de care profesorii lor de mãiestrie n-ar fi fost în stare nici de fricã), a fost în sfârºit descoperitã ca artistã ºi profesionistã cu drepturi depline; tãietura ei este precisã, dinamicã, dar mai ales lipsitã de ostentaþie, când impresia cã filmul nici n-ar avea montaj (când, de fapt, tocmai montajul îl face sã curgã atât de bine).
ªi nu întâmplãtor am lãsat la sfârºit muzica - despre care se spune cã ar purta vina prelungirii peste mãsurã a perioadei de post-procesare, din vara lui 2005, când s-a filmat, ºi pânã recent. Cristian Matei a trecut din plin prin "chinurile facerii" unui act de creaþie componisticã serios, marcat de repetate trials and errors, cu intenþii orchestrale abandonate pe parcurs, pentru ca în final sã aleagã o formulã fluidã de clape, cu motive armonios repetitive care, pe de o parte, sugereazã perfect stãrile obsesive ale protagonistului, iar pe de altã parte ajutã consistent, asemenea decorurilor, imaginii ºi montajului, la conturarea "stãrii" pe care o dorea scenariul ºi a ratat-o regia. Ceea ce închide ciclul ºi ne aduce din nou la fatidicul mãr al discordiei: ce-i aia, dom'le, "film de stare"? Cine, când ºi cum îl poate face? ªi, la un nivel mai fundamental: cine e dator sã-i înveþe, pe studenþi sau începãtori, sã facã film de stare...? Cine sã le spunã cã filmele lui Resnais nu erau deloc statice, ci pline de o dinamicã interioarã, a sentimentelor ºi emoþiilor? Cine sã le explice cã... Dar asta este, deja, altã discuþie.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 august, 2007, h. 21:30-23:25.
Bucureºti, România
Pitbull is offline   Reply With Quote sendpm.gif