Originally Posted by Windom:
Probabil ca ceea ce pare terci la o prima vizionare, se transforma in ceva mai digerabil la o a doua.  La fel de indigerabile pareau si Lost Highway sau Mulholland Drive la inceput, dar nu cred ca mai sint considerate asa in prezent. |
nu e chiar asa! Lost Highway si M Dr. nu erau deloc indigerabile. orice aparenta sau reala necoeziune la nivel semnatic se pierd(ea) in imagini care curg(eau) precum parul Ilenei Cosinzeana: iremediabil fermecatoare! in fata debordantului fir imagistic al acelor filme aproape ca nu mai conteaza daca Lynch spune ceva sau nu, daca are un mesaj de transmis.... si oricum, ce pierzi din vedere e faptul ca filmele respective capata sens tocmai fiindca imaginile acelea te cheama la re-vizionari. evident, e si misterul, curiozitatea, obsesia (uneori) de a descifra ceva din mister... insa eu as retine in primul rind imaginea, constructia vizuala.
in INLAND EMPIRE.... hmm.. mai nimic din tot ceea ce consideram ''aura Lynch''. doar locuri comune creatiei sale, un corp cusut - ca un Frankenstein Lynch - din filmulete (ca un fel de pagini de jurnal) care pot spune mai multe de unele singure - eventual intr-o galerie de arta contemporana. altfel, destul de fortat introduse de multe ori. ultraautoreferential, experimental... precum in povestile din arta contemporana, doar ca intr-un spatiu neconventional pentru asta arta (ha ha - daca va asteptati la altceva, uite ca cinematograful poate fi spatiul neconventional al unui film!).
pentru mine, ideea e ca atunci cind devine explicit personal - punind in scena povestea creatiei sale - David Lynch e destul de plictisitor... comic, nu? cea mai personala cinematografie si cinematografiere americana contemporana devine plictisitoare cind se intoarce spre sine.
proiectul acesta are parti bune, i se poate gasi o vînã teoretica... insa in cazul de fata, asta nu cred ca e cel mai indicat demers!