[silver_boy]

Marius Chivu / Dilema Veche nr. 180 despre Orbitor - Aripa Dreapta

"...Viciile de construcþie (oricare-ar fi ele) sînt absorbite în bunã parte de conceptul romanului tentacular, de construcþia narativã înspicatã datã de nonlinearitatea temporalã. Cît despre calitãþile excepþionale ale scrisului cãrtãrescian care fac diferenþa, ele sînt deja marcã înregistratã: minuþiozitatea maniacalã, senzorialã, aproape suprarealistã, a descrierilor ºi cromatica psihedelicã, bogãþia lexicului ºi corporalitatea limbajului, precizia stilisticã ºi sintaxa luxuriantã, obsesiile neurologice, visul, dezmãþul halucinatoriu ºi vizionarismul extrem, imaginaþia poematicã, recurenþa temelor (a dublului ºi androginului, metamorfoza), a simbolurilor (în special perechea antinomicã fluture-pãianjen), a tiparelor mitologice ºi sincretismul religios, metafizica teoriilor ºtiinþifice, sexualitatea ritualicã... Orbitor nu e uºor de citit, este infernal! Dar nu toatã lumea trebuie sã-l citeascã ºi nu toþi cei care-l vor citi îl vor ºi înþelege. E o carte pentru puþini, pentru cititorii aleºi. Iatã cel mai frumos compliment ce poate fi adus acestei excepþionale cãrþi pe care tot încerc s-o pun în contextul literaturii române ºi cãreia nu-i gãsesc un corespondent pe mãsura amplorii, a importanþei ºi, mai ales, a valorii ei. Cronica de familie!? Istorii!? Ingeniosul bine temperat!? Ca ºi în cazul Levantului, Mircea Cãrtãrescu nu va avea urmaºi sau epigoni pe acest culoar al vizionarismului halucinant-narcisiac-mitologic, cu rãdãcini în Eminescu, Arghezi, Eliade ºi Blecher (sau, dacã vreþi, Mandiargues, Kafka, Borges ºi Pynchon), ºi mã tem cã formula lui hibridã de metaficþiune, hiperrealism ºi autoscopie înseamnã un standard prea ridicat pentru contemporani. Cãci Aripa dreaptã confirmã valoarea întrezãritã încã de la primul volum al trilogiei Orbitor: capodoperã."