Originally Posted by keepwalking:
|
ce-i drept, atat in cazul lui bergman, cat si al lui antonioni, traiam cu impresia ca au murit de mult timp, ca persoane.
|
Cel mai important mi se pare faptul ca instantiau conceptul de "urma", asa cum nervurile unei plante de acum milioane de ani se imprima in chihlimbar, ramasita de carne a unei lumi la care nu mai avem acces concret, dar a carei nostalgie ne bintuie in mod necrutator. Pentru mine existenta fizica a acestor oameni era, ea insasi - lasind la o parte pelicula-mostenire ce depune marturie despre ei si despre lumea mintii lor - foarte importanta. Pentru mine, a fi contemporanul lor a insemnat a fi partas la un fel de cataclism, a fi (aproape) in miezul lucrurilor in acel moment esential in care s-a produs o fractura (mintea lui Bergman, mintea lui Antonioni, modurile lor de a privi au generat fracturi).
Aceste doua morti sint teribile, simt ca eu insami, cea care am existat fizic odata cu ei, am disparut intr-un fel.