Elektra. Al lui Kakogiannis, din 62, dupa tragedia antica a lui Euripide.
A fost foarte placut sa revin la povestile simple, clare, lucide cu personaje cu principii lineare, de nezdruncinat sau dimpotriva, personaje imorale, decazute etc. Cert e ca a fost relaxant sa urmaresc toate astea in contrast cu filmele din ce in ce mai sofisticate din ziua de azi, in care personajele sunt extrem de complexe, atat de complexe incat devin superflue, imposibil de delimitat, de incadrat. In Elektra nu a fost deloc greu sa tii partea lui Oreste si a surorii ei, a fost foarte simplu sa_l urasti pe regele venit prin crima la tron, si mai ales pe Clytemenestra cea criminala si adultera.
Avem contraste simple intre personajele rele si cele bune, intre faptele eroice si cele lase, intre puritatea si stricaciunea feminina etc. Contrastul cel mai marcant insa il simtim intre imobilitatea fizica a personajelor si dinamismul si vartejurile care se petrec la nivelul constiintelor diferitelor personaje.
Irene Papas e splendida. Incepand de la aspect ( e indoliata inca din copilarie) pana la devotamentul conjugal si fratern si principiile (usor rudimentare, vezi mandria ranita, setea de razbunare, incapacitatea ei de a accepta ca a fost gonita de la palat si etc) dupa care se calauzeste si care o tin in viatza etc.
Corul a fost personajul care mi_a smuls zambete cel mai adesea. Zambete calduroase, de placere. Femeile corului apar ca niste protectoare ale Elektrei dar si ale dreptatzii si adevarului.
In concluzie: a fost ca o baie relaxanta numai cu apa si sapun, iara nu cu uleiuri, geluri de dus, spumante, scruburi, masaje etc.
|