m-am chinuit sa intru la film cu asteptari rezonabile, dar nu am reusit. Stralucirea acelui Palme d'Or capata nuante malefice, prevestitoare de rau, si ridicau asteptarile la niste cote ametitoare. Nu am fost nici macar o secunda dezamagit. Nimic n-a reusit sa-mi distraga atentia de la film, desi cristian mungiu statea exact in fata mea si a tot iesit in timpul proiectiei, ca si anamaria marinca sau dan burlac, producatorul, care statea chiar langa mine. eu n-as fi simtit nevoia sa sune telefoanele, ca gionloc
, dar sunt absolut sigur ca nici macar o caramida din cele vechi, cu un tarait dezgustator, pus chiar langa urechea mea, nu m-ar fi facut sa-mi mut atentia de pe ecran. Nici macar cand s-a iscat zarva provocata de lesinul unei doamne din fata noastra ("opriti filmul", a strigat cineva), ochii mei nu s-au dezlipit de pe ecran si toate zgomotele nu depaseau intensitatea bazaitului unei muste in fata pacientului hipnotizat al unui psiholog...
e bun filmul, tare bun, e excelent. La sfarsit, nu mai conteaza ca a luat Palme d'Or, ci doar sensibilitatea si tragismul acestei povesti, care, sunt sigur, s-a petrecut in varii forme prea multora dintre cunoscutii nostri mai in varsta. In 432 vezi mult din fratii Dardenne, dar este mult mai mult decat "L'enfant", un film care mi-a placut, dar care nu m-a impresionat aproape deloc. Toate acele cadre lungi, conversatiile de o naturalete surprinzatoare pentru filmele romanesti, actorii hipercredibili, totul denota o fantastica sinceritate, iar diferenta dintre el si alte filme este aceea dintre a ti se povesti cum este un urs koala si a-l lua in brate, a-l rasuci pe toate partile, a auzi ce sunete scoate etc. Un film greu de uitat, cu siguranta, si greu de revazut...
La coctailul de dupa toata lumea vorbea despre doua lucruri: gratuitatea/necesitatea cadrului cu fatul si intensitatea vizibil mai mare cu care femeile vor recepta filmul. eu nu as fi bagat cadrul respectiv, cred cu convingere ca nu era nevoie de el. Oricum, s-a discutat atat despre mogaldeatza aceea insangerata, incat atunci cand il vezi nu te mai surprinde, nu te mai socheaza. Mai impresionanta este imaginea Anamariei Marinca dinainte. Mungiu a fost intrebat la conferinta despre acest cadru si a zis ca s-a intrebat mult timp daca sa-l introduca sau nu si chiar a filmat doua variante diferite ale scenei. Numai ca la montaj si-a dat seama ca totul se potriveste prea bine, ca acel fat era o imagine a umanitatii ce distrugea abstractiunea povestii si-o facea si mai puternica. Argumentul este bun, dar, repet, era la fel de bine fara. Bineinteles, aceasta dezbatere este irelevanta: 432 este un film mare si n-o spun pentru ca este facut de un regizor roman, despre o intamplare petrecuta in Romania, ci pentru ca m-a captivat de la inceput la sfarsit asa cum putine filme au reusit pana acum.