|
Cu ceva intirziere am vazut si eu filmul. E un film de vazut... Mi-a parut rau ca:
1. Povestea contemporana a fost ca un miez al intregului film in jurul caruia au gravitat alte doua povesti mai putin slefuite, de parca regizorul ar fi obosit la ele
2. Pe alocuri filmul e emotionant, dar dupa fiecare chestie buna vine una proasta si ...te oftici. M-am ofticat, de exemplu, la momentul intilnirii lor in fata desenului. De ce trebuia ea sa spuna in mod aspru ca "Moartea inseamna renastere?" Stilul asta de dat cu mucii in fasole a continuat pina la sfirsit.
3. Exact ce nu trebuiie sa faci intr-un film cu teme grele regizorul a tinut mortis sa faca, desi putea foarte usor sa evite: sa nu spui explicit vorbe mari. Macar sa nu pui majuscula daca tot vorbesti de iubire, moarte, etc. A facut-o fie nedelicat, fie nedublat de nici o autoironie sau simt al umorului. Rezultat: momente penibile.
4. Cele mai proaste momente ale filmului mi s-au parut cele misticoide. In nici un caz nu m-a trimis la dictionar. Din pacate demonstreaza ca el ar trebui sa mearga la dictionar. Asta ca esenta. Ca realizare mi s-au parut de un kitsch total.
Marele merit al filmului mi s-a parut ca este incercarea de a vulgariza si de a aduce publicul la intrebari esentiale. O face totusi intr-o maniera diferita de ceea ce am vazut pina acum, poate din cauza ca este adaptata la publicul de azi. Intrebarile care mi-au ramas dupa film nu au fost nici despre sensul vietii nici vreo La ce bun viata? etc. Ma intreb numai unde se termina imaginatia regizorului si unde incepe imaginarul colectiv in toata chestia asta? Unde se termina ceea ce a vrut regizorul sa spuna si ceea ce a crezut ca vrea publicul sa spuna prin regizor (sau sa auda de la el, ma rog)? In functie de raspunsul la intrebarile astea cred ca filmul ar putea sa dea masura crizei spirituale prin care trece azi Occidentul.
|