[sinaxis]

Pertinente comentariile de mai sus.
Eu as vrea insa sa se incerce, ca exercitiu, o paralela intre Patimile lui Mel si Ostrov a lui Pavel. Sau, de ce nu, intre Iisus din Nazaret a lui Zefirelli si Calauza lui Tarkovski. Se vede foarte clar ruptura sau distinctia intre spiritualitatea ortodoxa rasariteana mistica si cea catolica apuseana scolastica.
Pe mine Ostrov m-a cucerit. Parca-i o pagina de pateric iar imaginile icoane miscatoare. De fapt, fiecare secventa poate fi considerata o apoftegma. Filmul imi da multa liniste, pace. Odihneste. In comparatie cu Tarkovski unde imaginea e incarcata de simbol, simbol ce trebuie descifrat, simbol/imagine ce persista in memorie multa vreme dupa vizionare, film pentru cunoscatori unde neavizatul nu pricepe nimic si nu are ce cauta, Ostrov e un film simplu, imaginea iconica vorbeste de la sine, ca orice icoana ortodoxa ce nu trebuie explicata ci venerata si, prin aceasta, inteleasa si de cel mai simplu muritor.
Parintele Anatolie e sfantul in cea mai ortodoxa viziune. Un Hristos reincarcat in persoana parintelui Anatolie. Un om caruia i se da a doua sansa, prin apa botezului-caintei, din care scapa miraculos, intr-un spatiu gura de rai, om trecut prin tragismul pacatului, cu o constiinta de unde chiar daca cuiul a fost scos a ramas urma. Fochist pe barja, fochist la Manastire unde baga pe foc carbunele din propria-i barja esuata, el schimba dimensiunea existenþiala. Carbunele din barja tine cat tine viata lui! E clepsidra obtinerii iertarii, a caintei. Focul din cazan e purgatoriul ortodox a caintei din viata asta si nu de dincolo-ul catolic! Smerit, fuge de slava desarta precum pelicanii pustiei: disimuland, ascunzandu-si adevarata identitate, facand ghidusii, vorbind in dodii, rugandu-se in singuratatea ostrovului propriu, sau in camara intima de rugaciune, ascet la maxim cu sine (dormea pe carbuni, reducand la maxim grija pentru trup), bland cu vizitatorii (ii odihnea si-i servea cu ceai indulcit cu zahar! culmea rasfatului intr-o manastire), rugator infocat atat in rugaciunea bisericii cat si in cea personala (sa nu se inteleaga ca afirma o alta cale in afara Bisericii, nici vorba! El e integrat liturgic, dar se considera nevrednic de comuniunea cu "sfintii" si tine cont de modalitatea rugaciunii ecclesiale, se roaga deodata cu parintii chiar daca in chilia lui unde are ascultarea, se roaga cu parintii la rugaciunile de obste dar disimuleaza cantand pe nas sau alte cele si, ce-i mai important, se roaga CU rugaciunile Bisericii), un prooroc care pe toate le cunoaste precum ii descopera Dumnezeu, dar adancul intelepciunii Dumnezeiesti, nu cunoaste ca Tihon capitalul e viu! E ceea ce Dumnezeu ii ascunde ca sa fie tare, e ghimpele care-l impunge spre smerenia sfinteniei.
Iar sfarsitul e Genial! Cand Dumnezeu ii descopera ca nu a ucis in fapt, cand primeste iertarea si o da, rostul existentei sale e implinit. Se termina carbunele din barja, focul purgatoriului se poate stinge! El nu ar mai fi putut trai la fel dupa descoperiarea aceasta. Sfintii isi cunosc propriul sfarsit. Stiu sa citeasca semnele dumnezeiesti! Toata viata lor si-au ascutit aceste simturi vindecate in Hristos. Aveam icoana mortii ca trecere, ca Paste!
Iar drumul in barca, la umbra crucii, spre Ostrovul sau...
Am dus filmul la un schit si l-am pus parintilor. Le-a placut foarte mult. Circula in mediul monahal cu un succes remarcabil.
Sigur pe mine continua sa ma nelinisteasca (la modul figurat) Calauza si cand obosesc de neliniste mai iau o gura de pace vazand Ostrovul!

Vizionare cu folos!