|
venus - moartea domnului maurice-escu
ei bine, cam asa mi-ar placea sa imi gasesc si eu sfarsitul (peste ani si ani...) ca maurice cel decrepit si agreabil. undeva la malul marii ori pe crestele inalte si crete ale muntelui (of, ce falic suna!), impovarat de ani si amintiri si musai langa o fatuca tandra si priceputa (provinciala de s-ar putea si usor durdulie. n-ar strica nici sa aiba nume de floare pentru o versificatie cat mai inspirata).
in nici un caz nu vreau sa pasesc in hades ca dante remus (lazarescu). va rog, nu ma dati pe mana lui cristi puiu (cu sau fara covor la cannes), sa ma plimbe asta cu pasiune si cu asistente mamoase prin micul paris doldora de spitale si doftori (ca-mi place mai mult londra lui roger michell)
insa una e dorinta si alta putinta. cum, se pare, una este venus-ul lui velazquez si alta fata cu basma galbena a lui grigorescu pe muzica emotionanta de tudor gheorghe (aia cu neamul si tara) - acu' sa nu se inteleaga ca occidentalii sunt mai artisti si mai talentati ca ai nostri, ca ma oftic.
in concluzie,
o poveste despre moarte poate fi spusa in multe feluri. michell si kureishi (regizorul si scenaristul) ne ofera una plina de umor si melancolie. un amurg dulce duios (departe de zei si nietzschi si kitch) alaturi de prieteni vechi si pretiosi precum vinul.
ca viata ne rezerva surprize (plus amoruri ghiduse) exact cand ne asteptam mai putin, nu mai e vina noastra si nici a unchesului maurice.
admirabila aparitia debutantei j. whittaker as venus of London. aduce si putin (mai mult) cu celebra j. aniston (look & perform).
incantatoare, de asemenea, diminetile batranesti cu cafeluta si ziar.
ca sa nu mai zic de ardoarea (cu tot cu criminalele lui gaguri) inamoratului o'toole, maurice, don quijote sau cum l-o mai chema pe cavalerul nostru prabusit la picioarele preafrumoasei lui dulcinee.
spuneam ca asa mi-ar placea si mie sa dau coltul (peste ani si ani...) dar nu chiar asa simplu, mai lipsea ceva - 'negresit cu mana la pupaza si cu versul liber'!
|