da, dom'le, se poate!
se poate sa fii francez, sa apuci temele mari de coarne si sa nu fii nici ridicol nici deplasat nici artificial (teatral) - si nu am pus virgule pen'ca niciun moment filmul asta nu mi-a picurat note fortate in git. a venit intr-o suflare!
e drept, nu e facut de fitecine, dar omu' are intre 80 si 100 de ani (
), deci putea sa o ia pe aratura... Alain Resnais demonstreaza ca viþa nobila imbatrineste in aceleasi note - nobile, dindu-i dreptate si lui Cosbuc atunci cind poetu' afirma ca or fi ei batrinii greu de urnit (vezi introducerea povestii de pe ecran, necesara, de altfel!), insa cind se pun a juca, au un farmec aparte!
un singur lucru am a-i reprosa filmului - faptu' ca a mentinut frigu' in sala de la Victoria prin ninsoarea abatuta asupra Parisului...
cu ce-i filmul asta?
pai ginditi-va ca ingerii Cassiel si Damiel ai lui Wenders au pornit spre Paris si s-au transformat in camere de filmat. acolo coboara (debutul povestii) si urmaresc gindurile si viata citorva personaje-inimi (cupluri), iar cind le-am patruns sensurile momentane, aparatele(de filmat)-inger re-pornesc spre inaltimi (sfirsitul fiecarei povesti, in parte).
un film imbietor, precum un suris primavaratic... desi vorbeste despre anxietate, teama, neimplinire (amoroasa) si cu toate ca plonjeaza intr-o mare de singuratate!