[StefanDo]

Melanj de realitate si fictiune, filmul lui Frears e naucitor. Meritul e in mare masura al lui Helen Mirren, pur si simplu fantastica, dar “The Queen” reprezinta in acelasi timp o ocazie: verosimil si de nesperat, intri in spatele usilor inchise.

Ce face Frears cu regina Marii Britanii? Ii da viata. Da, putem spune ca avem de-a face cu un nou Pygmalion si o noua Galateea. Frears o transforma pe regina dintr-o femeie-statuie, lipsita de sentimente si obsedata de formalism, intr-o femeie care sufera si rezoneaza daca nu la moartea fizica a Dianei macar la reactia atat de categorica a “poporului” la acest eveniment nefericit. Bineinteles, nu fara ironie, uneori chiar cu un usor cinism, dar in acelasi timp cu foarte, foarte multa dragoste si foarte mult respect. Cred ca Her Royal Highness ar trebui sa-i fie recunoscatoare regizorului pentru acest omagiu, pentru ca “The Queen” este pana la urma si impotriva tuturor aparentelor un omagiu.

Ca rol de mediator intre regina si englezi, Frears are aceeasi functie ca si cea a premierului Tony Blair in timpul crizei provocate de moartea neasteptata a Dianei. O face pe regina sa renunte la rezerva, la ceremonial si formalism, la eticheta si nobila intimitate si o da tuturor, o arunca in fata lumii intregi, o desinstitutionalizeaza si o desacralizeaza. Si, de ce nu, o trivializeaza, dar nu in sensul rau al cuvantului. Un argument este insasi inmormantarea Dianei, unde (si ironia lui Frears este amara aici) nu sunt invitati sefi de state, sefi de guverne sau capete incoronate, ci actori, cantareti (referire directa la homosexualitatea lui Elton John) intr-un fel de carnaval mediatic, un circ.

Cand Lady Di moare, regina rationeaza cat se poate de corect. Cine este Lady Di? O fosta membra a familiei regale, o persoana care a pierdut acest statut in urma divortului de printul Charles. Era cat se poate de logic sa ia decizia de a nu avea nici o pozitie oficiala cu privire la eveniment. Prin urmare nu a facut nicio declaratie publica si nu a coborat steagul de pe palat in berna. Dar nu poti discuta logic si formal cu “the mob”, multimea cuprinsa de isterie la disparitia Dianei, Printesa Oamenilor, asa cum a denumit-o Tony Blair si asa cum se autodenumeste singura intr-unul dintre interviurile inserate de Frears in film.

Ce se intampla in continuare este probabil cea mai mare drama a familiei regale britanice. Aflata intre ciocan si nicovala, regina trebuie sa se decida daca persista in tacerea ei sau isi exprima durerea, pe care o resimte sau nu, in mod public. Aici se vede cat de mult se aseamana regina cu o marioneta, un saltimbanc in echilibru pe o coarda foarte subtire tinuta la un capat de presa, iar la celalalt de o multime anonima, dar capricioasa si deloc binevoitoare.

Pe post de nuia de echilibru, Tony Blair intr-o functie eminamente diplomatica, de negociator intru buna intelegere dintre natiunea britanica si regina ei. Numai ca aceasta stie foarte bine ca “sugestiile” premierului sunt mai mult niste directive carora trebuie sa le dea ascultare. Dar, chiar daca premierul discuta de pe o pozitie de forta, iar interesele lui sunt si personale, el este singurul care intelege ceea ce se petrece in inima reginei: o imensa frustrare, datorata obligatiei de a suferi public pentru moartea unei persoane pe care nu o regreta, o persoana care a facut totul pentru a ataca toate valorile in care regina a crezut si pentru care a luptat in toti cei 50 de ani de domnie.

Moartea Dianei provoaca un dialog intre regina si popor, un dialog privit initial cu neincredere si considerat inutil de catre regina, dar cerut cu insistenta de multime, care are nevoie inainte de toate nu de un simbol, ci de o regina vie, umana, prezenta, la indemana. Iar Helen Mirren interpreteaza atat de viu si o aduce pe regina atat de aproape…