[silver_boy]

urite, totusi, reactiile unor forumisti...( de pe cotidianul) ... randuri resentimentare, lungi si ingalate sofisme ale urii care combat esopic, autorul si nu cartea)
vine insa cate-un "kafka" care le spune, ca in mitul lui parsifal: cine sunt si ce hram port:

"kafka-(31-10-2006 17:32)
draga a.l.s., daca vei fi intrebat cumva de ce ti/ai asumat riscul de a iesi in lume cu dieteticul tau autoportret, ai putea raspunde, printre altele : pentru a/i identifica si enerva pe simbriasii prostiei, ai prostiei aleia negre de tot, de care web/ul, dupa cum vezi, nu duce deloc lipsa. "


alte cateva tipsuri:

„Eu cred cã putem ajunge (fiecare dintre noi, în parte) la fericire ºi înþelepciune.
Calea nu este simplã – ºi nu este simplã pentru cã, spre deosebire de majoritatea religiilor ºi manualelor utilitare, cartea aceasta spune: nu existã reþete! Sau, mai bine zis: fiecare om este/are o reþetã. Trebuie doar sã ºi-o gãseascã ºi sã se þinã de ea.
„Sculptura sinelui“ þine de aceastã dieteticã. Ca orice dietã, este vorba de a renunþa la lucrurile în plus – cele care-þi provoacã disconfort ºi te fac nefericit... Simplify, simplify. Fii minimalist, fãrã a renunþa sã fii hedonist. În asta constã, în fond, „secretul“: a-þi trãi viaþa în funcþie de propriile standarde, fãcând ce-þi place ºi, pe cale de consecinþã, plãcându-þi ceea ce faci.
E mai simplu decât ai putea crede. ªi, în orice caz, mult mai simplu decât vor sã creadã cei mai mulþi...“
Alex. Leo ªerban

„Textul e delicios, înþelept ºi frivol, rafinat ºi simplu: un excelent antidot impotriva „maidanelor de scriiturã“ din jur, un dozaj melancolic de Proust, de Quincey, Oscar Wilde ºi avangardã. În plus, o dovadã cã gustul voluptãþii ºi bunul gust în genere pot duce la o formã de înþelepciune.“
Andrei Pleºu



Avertisment

„Cititorule, ai în faþã o carte ciudatã.
În ea, autorul – deghizat, foarte transparent, în straiele lui Robinson – îþi spune la-nceput cã nu crede în ideea unei cãrþi, ci mai curând în materialitatea unui cufãr, în care sã-nghesuie – la grãmadã – scrieri ºi amintiri. Acest eseu introductiv se numeºte, aºa cum ai vãzut, „Dietetica lui Robinson” (o trimitere, fireºte, la „Etica lui Robinson” – unul dintre capitolele cãrþii lui Andrei Pleºu, Minima moralia) ºi spune cã, de fapt, trebuie sã renunþi – la ideea unei cãrþi, la textele care ar compune-o etc. Dar mai spune ºi cã nu poþi renunþa la amintiri... Or, textele scrise sunt amintiri! Iar textele-amintiri care stau la originea eseului introductiv sunt cuprinse, ºi ele, ca o addenda – sau o cãptuºealã a cufãrului.
Numai cã întreaga carte se numeºte „Dietetica lui Robinson”! Ceea ce vine dupã contrazice ceea ce a fost înainte. Pentru cã „ceea ce vine dupã” adunã, destul de conºtiincios, mai tot ce a scris autorul-Robinson dupã 1990 – sau ce-ºi aminteºte cã a scris... Mai mult: dupã ce a pledat pentru vraiºte ºi hazard, autorul nostru ºi-a bãtut capul sã gãseascã „reguli de compoziþie” a cãrþii: capitole, subcapitole, „rime”... În amestecul eteroclit al amintirilor, el a pus ordine. Or, tot el spune cã nu existã nimic mai trist decât a-þi ordona amintirile...
Ce este, pânã la urmã, aceastã carte? Probabil, nimic altceva decât autoportretul unui om atât de vanitos încât nu a crezut cã trebuie sã produci un volum ca sã ai idei. Este un compromis între un cufãr ºi-o carte. Între amintiri ºi scris. Între „insula personalã” ºi corabia care te-aduce înapoi, pentru a povesti altora cum aratã aceastã insulã… Este dilema fundamentalã a oricãrui autor: a scrie – sau a tãcea.
Citiþi-o, dacã vã face plãcere. Dar nu uitaþi cã, în spatele fiecãrui cuvânt, existã o insulã grea de tãceri.“
Autorul