hai ca le-a venit randul si compozitorilor
hermeneutul lui Leonard Cohen (vezi excelenta carte de la Polirom...), Mircea Mihaies le-o spune, provocat si de ezitarile Iuliei Popovici ( ea e una din tinerele jurnaliste oripilate de... demascari...).
am ras si mi-a placut...
comentariul a aparut in Ev. zilei. Tot acolo semneaza - parca miercurea - si H.-R. Patapievici.
"
Geamparaua de partid
16 Octombrie 2006
Mircea Mihaies
Daca n-ar fi existat neasteptatele reactii de aparare a „victimelor” din partea unor jurnalisti foarte tineri, probabil ca n-as fi comentat decizia Uniunii Compozitorilor de a publica lista membrilor care, prin creatia lor, au diseminat ideologia comunista. M-as fi multumit sa parcurg, resemnat, numele autorilor de ragete bolsevice, preluate, apoi, de magari solemni, imbracati in costume de epoca ori trasi la itari si incaltati in opinci de lux, sponsorizate de „Romarta”.
Daca respectivii ar fi ramas doar la compozitiile lemnoase, n-ar fi fost prea multe de zis. La urma urmelor, puteai fi chiar sincer indragostit de Ceausescu - asa cum, indubitabil, a fost Elena. Iar de comunism sunt inamorati indivizi care, si astazi, pozeaza in democrati.
Partea mai putin eleganta e ca aceiasi tantari ai portativelor sareau dintr-un festival in altul, mutandu-si setea de bani de la Mamaia la Brasov, si de la Targoviste la Bistrita-Nasaud. Opinteala partinica era gras remunerata, in perfecta logica a epocii: il pupi in fund pe Pingelica, dar te alegi cu o pereche de pantofi Bally.
Sigur ca in cazul compozitiilor de genul „Partidul Ceausescu Romania”, „Cincinalu-n patru ani si jumatate” ori chiar inubliabilul „Macarale”, compozitorul era dublat, in nemernicia lui, de textier. Dar el nu poate fi exonerat - cum sugereaza o tanara si frumoasa jurnalista culturala. Cum sa-mi imaginez ca atunci cand punea nota langa nota, insailand avortoni sonori aducatori de galbeni, compozitorul credea ca da la iveala cantece de leagan ori romante?
Daca profitorii bunavointei comuniste ar merita insa un proces, ar fi, in opinia mea, pentru altceva: pentru plagiat. In 1990, la Washington, Dorin Tudoran mi-a pus sa ascult o caseta cu cantece revolutionar-patriotice. Lasand deoparte calitatea precara a inregistrarii, piesele semanau, ca doua picaturi de apa, cu ragaiturile pe portativ care ne otravisera viata pana la caderea comunismului. Cu zambetul lui cel mai diafan, Dorin m-a chestionat: „Ei, ce parere ai, iti plac cantecele compuse in anii ‘30 in cinstea Capitanului?”.
Ca unul care auzeam atunci pentru prima oara compozitii legionare, era sa cad de pe scaun. Niciodata sintagma „extremele se ating” nu mi s-a parut mai bine ilustrata. Aceeasi determinare lugubra, de ciocli imbracati de botez, aceeasi martialitate tampa, de racan pe care-l strang ciuboatele, aceeasi avalansa de gongorisme tembele si sentimente inalte cat plopul, si la unii, si la altii.
Am toate motivele sa cred ca daca, in clipa de fata, un functionar cinic ar propune initierea unui concurs national „Cantarea Democratiei”, specialistii in tiribombe ideologice ar scoate flintele din rastel si-ar reincepe sa ne improaste cu pucioasa puturoasa a inaltei lor inspiratii. Faptul ca in plin centru al Bucurestiului, in locul in care s-a murit, in 1989, pentru libertate, s-a inaltat, chiar in acesti ani, o monstruozitate careia i se spune „teapa Revolutiei”, ma scuteste de orice demonstratie.
Da-i artistului roman prilejul sa se prostitueze, si-o va face cu o placere de a se scufunda in scabrosenia de neintalnit nici macar la marii pornografi ai epocilor decadente.
In ce-i priveste pe compozitori, nu se pune problema de a-i scoate din case, de a le taia pensiile, de a da in ei cu pietre. Dar macar obrazul li se poate arata, pentru contributia la nenorocirea unui intreg popor. Suntem cum suntem si aratam cum aratam si pentru ca, decenii in sir, am fost expusi la emanatiile radioactive ale sunetelor otravite pompate de megafoanele ideologiei.
Se cunoaste exemplul vacilor care, puse sa asculte Mozart si Beethoven, au crescut simtitor productia de lapte. Cum puteam sa aratam, decat a epave, la iesirea din comunism dupa ce, zi de zi si ceas de ceas, urechea noastra fusese violata de stridenta comunist-legionaroida, de sunetele cu inflexiuni chinezesti, inecate in alamuri si tobe, ale compozitorilor de serviciu ai dictaturii?
Sa nu mi se spuna ca daca nu-ti placeau fratii Grigoriu ori Temistocle Popa n-aveai decat sa-ti cumperi muzica preferata de la magazin. Problema e ca si in magazine tot peste discurile lor dadeai, si nu peste inregistrarile complete ale lui Enescu, Bruckner, Mahler sau Alban Berg. Substituindu-se adevaratelor valori, piticaniile faceau figuri de „clasici”.
Niste clasici ai nerusinarii, desigur, dar cu atat mai agresivi si lacomi. Platiti regeste, beneficiind de avantajele revarsate asupra fidelilor partidului (de la popularizarea prin televiziune si radio la ocuparea unor functii-cheie in sistem), ei au stiut, cu perfectul spirit de orientare al lichelei, sa devina, din servitori, marci ale epocii."